Surprizătoarea cădere a lui Bashar al-Assad în Siria redimensionează cadrul geopolitic al Mediteranei Orientale și așează Turcia pe podiumul învingătorilor, unde Iranul și Federația Rusă și-au pierdut locurile. Omul lor de încredere, protejat cu eforturi militare generoase, a lăsat cale liberă insurgenților islamiști în momentul când ajutorul Teheranului și Moscovei s-a redus din motive evidente: decapitarea Hezbollah în Liban și războiul din Ucraina. Unele date arată că a fost vorba și de o lipsă de coordonare între cele două capitale.
În cele ce urmează, voi încerca să demonstrez modul cum Turcia erdoganiană – o putere regională incontestabilă – își continuă campania pentru obținerea primordialitații în
Mediterana Orientală.
Viziunea geopolitică a președintelui Erdogan
Ar fi poate prea simplu să arăt că sprijinul Turciei pentru rebelii grupați în jurul formațiunii Ha’yat Tahrir al-Sham, cu legături clare în mediul terorist sirian – sprijin negat de autoritățile de la Ankara – ar fi avut ca obiectiv obținerea unui culoar direct și sigur de acțiune împotriva kurzilor din nord. Analizând suita de evenimente din 2016 încoace, am înțeles că președintele Erdogan vede mai mult decât vede toată lumea, și nu uită să arunce mereu o privire asupra istoriei țării sale, mai ales asupra perioadei otomane. Așează piesele puzzle-ului geopolitic regional conform unei viziuni proprii, surprizătoare chiar pentru analiști. De data aceasta, este vorba de istoria recentă a Turciei și consolidarea proiecției de putere a Ankarei în Mediterana Orientală. În mai multe articole de la mijlocul acestui an am analizat locul ocupat de Libia în politica mediteraneană a Turciei, începând cu anul 2019. Atunci, Erdogan a sprijinit militar guvernul de la Tripoli în fața ofensivei mareșalului Khalifa Haftar, liderul de facto al estului țării – Cirenaica – sprijinit la rândul lui de Moscova. Italia refuzase să ajute guvernul legitim de la Tripoli din considerente de ,,constituționalitate’’. Turcii au mers în Libia, au despresurat Tripoli și … n-au mai plecat.
În rândurile de mai jos, mă voi referi la ecosistemul geopolitic din estul Mediteranei în contextul evenimentelor care s-au succedat după genocidul comis de Hamas în Israel, la 7 octombrie 2023, cu trimiteri în istoria recentă a regiunii.
Ciprul de Nord și Siria, elemente ale matricei de putere erdoganiană
Evoluțiile din Siria așează această țară la extrema cealaltă a sferei de influență turcă în Orientul Mijlociu, considerând că Libia este extrema occidentală. Punctul central al acesteia este Republica Turcă a Ciprului de Nord – RTCN, un stat fantomă despre care nu mai vorbește nimeni de ani de zile. Este recunoscut doar de Ankara și constituit, în 1983, în regiunea turcofonă ocupată de armata turcă după un scurt război cu Ciprul, sprijinit de Grecia, din 1974. Motivul era simplu. Naționaliștii ciprioți doreau unirea insulei cu Grecia – așa-numitul „Enosis”, un fel de Anschluss mediteranean – iar comunitatea turcă se împotrivea din răsputeri. Până la urmă, comunitățile s-au separat iar pe insulă a mai apărut o țară.
Ciprul, ca și Siria, are o importanță particulară în întreaga zonă de est a Mării Mediterane. Găzduiește bazele americane și britanice de la Dhekelia și Akrotiri conform Tratatului de la Zurich, din 1959. Cedarea de către Nicosia a teritoriului acestor baze a fost una dintre condițiile puse de britanici pentru acordarea independenței. 12 ani mai târziu, liderul sirian Hafez al-Assad, legat politic de Moscova, a permis URSS-ului înființarea bazei navale de la Tartous. Erau vremurile Războiului Rece, iar Mediterana Orientală își demonstrase împortanța specială în economia acestuia. Baza a fost preluată de Federația Rusă după disoluția Uniunii Sovietice. Ulterior, în 2017, a fost construită o bază aerienă lângă portul Latakia, un „punct de lucru” pentru forțele aeriene rusești trimise în ajutorul lui Bashar al-Assad.
Foto: Wikipedia
