La 175 de ani de la nașterea Poetului Național constatăm că suntem încă departe de a-i descifra pe deplin „universalitatea”, asta în ciuda unor mărturii temeinice venite din partea mai multor generații de cărturari autohtoni, în primul rând, dar și străini, deopotrivă. Dificultatea principală pornește și de la faptul că, nescriind într-o limbă de largă circulație, Eminescu este cvasi-intraductibil. Cum altfel putem interpreta imposibilitatea echivalării, măcar cu aproximație, a sensului unor cuvinte „cheie” din creația sa lirică, termeni ce par mai degrabă filosofici, nu simple cuvinte ori sintagme semantice. Ce înțeles au pentru o persoană din afara arealului lingvistic românesc termeni precum: dor, jale (dulce), noroc, dezmărginire, iar lista ar putea continua? Mergând pe acesată cale, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Tudor Arghezi care, într-un text din 1943, spunea că: „Eminescu e universal mai degrabă, pentru că e român” („Eminescu”, Ed.Eminescu, 1973, p. 8).
Pornind, așadar, de la cuvinte – asta doar ca să avem un termen comun de referință, fiindcă universalitatea eminesciană poate fi abordată dinspre varii domenii, inclusiv prin muzică, artele plastice, chiar și științele aplicate – mai degrabă „categorii”, în limbaj filosofic, constatăm că ne aflăm în fața unui fenomen de „ubicuitate imaginativă” (termen formulat prima dată de Edgar Papu în eseul „Poezia lui Eminescu”, Ed. Minerva, 1971, p. 197), respectiv capacitatea de a reconstrui, cu material lexical local, spații și motive culturale universale. În această categorie intră, desigur, Hyperionul eminescian, motivul literar, și nu numai, „Veneția”, și, cu deosebire, „Memento mori”, temă pusă sub semnul fatalității, de vreme ce Eminescu credea cu tărie că imperiile/civilizațiile se nasc, înfloresc și se surpă succesiv.
Privit astfel, eminescianismul actual depășește limitele literarului. Cercetătorul modern nu mai este limitat la simpla particularizare a creației artistice, cu atât mai puțin la elementul biografic, tot mai estompat și mai difuz, odată cu trecerea anilor de la plecarea fizică a Poetului dintre noi. Din contră, pornind de la conceptul „Ce e frumos e și bun”, eminescianismul de azi face apel la zone vaste de emoție și informație, altădată inaccesibile. În cazul specific al lui Eminescu, Omul și Poetul, constatăm o capacitate uimitoare de metamorfozare a motivelor și temelor, de trecere de la individual, la general, de remodelare, după firea și starea noastră, a conștiinței creatoare auctoriale. Identificarea autor – cititor (sau după caz, critic, interpret, moderator) se face prin simbioză. Familiarizat cu opera, cititorul avizat constată că și-a modelat, fără să conștientizeze măcar, propria referință critică, convertindu-se la eminescianism.
De aici pleacă și modelul universalității. Eu-ul eminescian este, spunea un mare critic, „interogativ-catharhic” (George Munteanu, 
„Eminescianismul”, Ed. Minerva, 1987, p. 279). Asta presupune că, plecând de la un set de întrebări fundamentale despre ființă, despre creație, despre univers, descoperim cu uimire în creația eminesciană nu doar actualitatea, cât dezlegarea, purificarea spirituală, după modelul homeric. În acest fel, eminescianismul depășește cadrul strict al literaturii și se adresează, într-un limbaj cripto- simbolic inclusiv umanității. Este și motivul pentru care cele mai reușite iunterpretări actuale vin, paradoxal, din partea artiștilor plastici. Desenul, grafica în general se bazează pe forța de sugestie, făcând apel la simțuri, iar eminescianismul modern e în primul rând trăire, impresie, emoție. Exemplele plastice ce însoțesc aceste rânduri, creații ale unui spirit pătruns de duhul eminescian, Mihai Cătrună, el însuși jurnalist și editor de publicație culturală, „Eminesciana. Revista eternului frumos” se încadrează în ce s-ar numi, cu un termen eminescian „dezmărginirea” artei, respectiv reinterpretarea eu-lui prin sporirea capacității de cunoaștere. Ce ne lipsește, ce este „intraductibil”, devine concret, prin arta grafică.
Totodată, „dezmărginirea” înseamnă chiar mai mult decât simpla descătușare interpretativă. Eminescu a fost pentru noi, ca gazetari în primul rând, omul ideilor, al civismului extrem. „Ideile nu au viață decât acolo unde oamenii sunt gata să moară pentru ele”, scria de data asta „marele gazetar”, Mihai Eminescu. Pe baricadele ziarului „Timpul”, între 1877 și 1883, s-a scris și s-a făcut efectiv istorie, prin pana lui Eminescu. Mărturie sunt cele trei volume masive de „Opere” (ediția Perpessicius, respectiv volumele X-XIII) ce plasează încă odată eminescianismul sub semnul actrivismului civic: „Românii sunt pățiți și nu vă vor accepta. Alte mâni mai pure, alte inimi mai luminate se vor ridica sub semnul tainei cei mărturisite înaintea unui popor ce așteaptă mântuirea”, spunea Eminescu, la Iași, în 1883, cu ocazia inaugurării statuii lui Ștefan cel Mare. Sună cunoscut? Sună actual? „Eminescu să ne judece”, vorba lui Grigore Vieru.
În fine, summa summorum a eminescianismului actual rămâne limba. Vorbeam la început de cuvinte cheie, de dor, ca deschidere netemătoare, de alean, ca o formă de eden, de dezmărginire. Eminescu se adreseazăprin acest limbaj cripto-simbolic direct spiritului, în cazul său limba devenind, cum observa și Constantin Noica, un „semn categorial”. Mai au oare categoriile nevoie de traducere? Concluzionând, Eminescu și eminescianismul sunt mai mult decât un curent literar, decât un pathos național chiar, ele reprezintă conștiința noastră mai bună, pentru că de la Eminescu învățăm mereu „sfânta sete de a fi”, adevărul etern, socratic: „Cine nu cutează, nu e om!”.
