Unul dintre cei mai longevivi critici literari, Gabriel Dimisianu, interesat mai ales de beletristica zilelor noastre și de redescoperirea unor cărți uitate, a publicat timp de peste patru decenii cronici de literatură contemporană. Este de remarcat însă că nu a ignorat proza clasică. Adept autodeclarat al lui Eugen Lovinescu, a scris periodic analize privind operele lui Costache Negruzzi, Ion Ghica și Ion Creangă. În plină epocă protocronistă, Dimisianu alege să urmeze spiritul raționalist al lui Titu Maiorescu și al urmașilor săi Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu și Perpessicius. Remarcabilul critic Gheorghe Grigurcu caracterizează opera lui Gabriel Dimisianu în următorii termeni: „Critica lui ni se pare a înfățișa un paradox: pe de o parte e sobră, calmă, «cuminte», pe de alta emană o indenegabilă autoritate. Întrupare a echilibrului, a unei anume «imparțialități» (are alura unui arbitraj inteligent), ea nu e totuși «diplomatică», așa cum apare la nu puțini confrați, adică nu prezintă acea dexteritate vicleană a încercării de a împăca toate părțile, a evitării subiectelor spinoase, a menajării cu osebire a celor resimțiți drept influenți”. Volumul Nouă prozatori (1977) îi include pe cei mai reprezentativi prozatori ai anilor 1960, cu excepția lui Alexandru Ivasiuc, autor ale cărui scrieri nu au fost niciodată comentate de Dimisianu. Lumea criticului (2000) este o carte cu caracter polemic, conținând însemnări despre ideile și dezbaterile literare ale vremii, respingând acuzele existenței unui „vid de creație” în perioada comunistă și regretând dispariția spiritului critic în perioada postdecembristă. Volumul Amintiri și portrete literare (2003) conține evocări „reținute sentimental, pline de tandrețe și umor” ale scriitorilor pe care i-a cunoscut. Activitatea critică a lui Dimisianu a fost apreciată de specialiști care i-au decernat mai multe premii. „Jurnal. 1992 – 2014” (Editura Cartea Românească, București, 2018), acoperind peste două decenii, este o doar și poate. Cum gândește, care sunt resorturile morale și intelectuale ale celui aflat în avanscena bătăliilor literare din ultimele decenii, poate constitui o experiență formativă, mai interesantă chiar decât picanteriile și micile întâmplări din lumea literară, pe care le-ar putea, eventual, conține. Jurnalul este o lectură foarte interesantă și pentru aspectul său documentar: cititorul preocupat de viața literară va găsi aici o schiță de istorie recentă a României literare, a Uniunii Scriitorilor, oameni și evenimente pe care, ingrați, cum suntem, le-am uitat. Este cu atât mai util, sub acest aspect, cu cât nu reia și nu repetă figurinele critice din memorialistica autorului, cărora le adaugă aceste fragmente noi. FRAGMENTE: = „Fragmentele acestea de jurnal sunt pentru prima dată adunate într-o carte de sine stătătoare. Sunt fragmente dintr-un jurnal reluat. Am ţinut jurnale în diferite epoci, unele s-au pierdut, iar pe unul, din anii `70, l-am distrus după ce mi-am dat seama, recitindu-l, că mă autoponegream. Am reluat jurnalul, un jurnal care nu a mai fost zilnic, în anii `90, stârnit de schimbările din societate şi străduindu-mă, de această dată, să fiu obiectiv, cu mine şi cu restul. Nici din acest jurnal nu a rămas tot ce am scris. S-au pierdut destule pagini. Spiritul lor general totuşi se păstrează”. „Altceva: am citit un articol, încă un articol, al unui tânăr critic (M. I.) care îi face praf și pulbere pe bătrâni. Îl publică ziarul condus de mai puțin tânărul C. T. P. Ce vrea tânărul? În esență, vrea alungarea bătrânilor din lumea literară pe care o stăpânesc de prea multă vreme. Conduc totul, iau premii, primesc subvenții pentru cărți. Iar aceasta e o anomalie. Argument: se știe că, în literatură, tot ce se poate da este până la 40 de ani. După această vârstă, sevele creației se usucă în mod fatal. Și noi ce vedem? Vedem cum sunt premiate cărțile unor oameni de 60 de ani. De ce să le fie premiate cărțile, și chiar numai subvenționate, când se știe că nu mai pot da nimic valoros? Discriminare în toată regula și din nou mitul tinereții benefice. Lumea pare intimidată de «argumentele» unor astfel de tineri, iar dacă intervii, ți se va spune îndată că o faci pro domo”. „Destulă lume crede că activitatea criticului este una parazitară si chiar frivolă, asemănătoare cu a greierului din fabula lui La Fontaine. Cândva, Eugen Barbu, furios la culme pe critică, trimisese și el o fabulă, aceea cu musca la arat. (…) Critica fără literatură (fără obiect) desigur că nu este cu putință. Dar critica nu parazitează literatura, ci o însoțește complinitor. Ca disciplină cu statut propriu, ea funcționează de relativ puțin timp, dar literatura a avut întotdeauna Suzana Fântânariu o constiință critică. Instinctul creator al artistului trebuia vegheat, «strunit» din interior. Căci din interiorul literaturii acționează critica si nu din afara ei, cum greșit se mai crede” (Gabriel Dimisianu)
(Dorin Nădrău)
