Cred cu tărie în viitorul jurnalismului militar, dar nu mai cred, cel puțin nu în clipa de acum, că ar putea să mai performeze așa cum este structurat în acest moment. Nu mai sunt mulți cei care au optat să îmbrace uniforma combat a presei, având drept armă condeiul, aparatul foto sau camera de luat vederi, cei pe care militarii îi citesc, îi ascultă sau îi urmăresc, de obicei, în oficioasele Ministerului Apărării Naționale, fie că vorbim de presa scrisă, radio sau televiziune. Dar cei care au făcut-o, au ales un drum anevoios atunci când au luat decizia să lupte adânc înrădăcinați în tranșeele unei bresle ce își caută gloria pierdută, înconjurați de cuvinte pe care marea majoritate nu le înțeleg.
Putem să afirmăm, fără a folosi vorbe prea mari, că este o adevărată artă să poți să împletești fraze care spun adevărul, care nu supără, propoziții construite cu mult bun gust și relevanță, căci nu totul merge ca pe roate, oricât am vrea noi să credem în acest deziderat sordid. Și este normal să fie așa, până la urmă, căci armata rămâne un organism viu, care are nevoie, din când în când, de mici drenaje ce scot afară infatuarea, iar sub straiele modestiei, să poată să își recunoască limitările și să găsească soluții viabile pentru a le depăși.
Într-o societate în care cititul, ocupație menită să suprime timpul liber
într-un mod reconfortant, a ajuns pe cale de dispariție, cauza principală fiind asaltul de tehnologie, pare că adaptarea la cerințele societale este greu de realizat în viitorul apropiat. Exemplul personal poate să stea cel mai bine pavăză împotriva acestui curent, dar oare câți dintre noi își mai permit luxul să devoreze o carte cu nonșalanța cu care consumă momentul prezent pe aplicații ca Facebook, Instagram sau TikTok. Acolo unde nevoia de deconectare din spațiul livresc este mare, omenirea, prin reprezentanții ei, tinde să aleagă, de cele mai multe ori, calea cea mai rapidă și cea mai ușoară pentru a scădea intensitatea tensiunii dramatice din fiecare zi.
Astfel, migrarea presei scrise spre online a venit în mod firesc, din dorința de supraviețuire, chiar dacă se mai încăpățânează să profaneze foile albe. Un tumult, o zbatere. Poate ultima. Publicațiile scrise (ziarele) din Forțele Terestre nu fac rabat de la această aspirație, tipărirea lor fiind ca o fata morgana. Această upgradare forțată își are culpabilitatea în mașinile de tipărit muzeale moștenite din vremuri imemoriale, pe care câțiva temerari s-au luptat din răsputeri să le țină în viață, dincolo de puterea lor de supraviețuire. O moarte clinică, pe care o mascăm sub cupola conformării tendințelor din piață, scoate la iveală contractul fragil pe care îl avem, în general, cu timpul.
Revenind la cei pe care îmi place să îi numesc ostași în slujba literelor, lor le revine nobila datorie să scoată de sub dărâmăturile prăfuite poveștile frumoase ce împresoară viața cotidiană a Armatei României, să le treacă prin filtrele gândirii și să le împacheteze frumos, numai bune de livrat către cititori. Și dacă vrem ca peste toată această muncă să nu treacă nemiloasa mână a timpului, care împrăștie uitare, va trebui să știm să ne adaptăm vremii și vremurilor.
Din vorbă în vorbă, pe nesimțite, au fost escaladați 165 de ani de presă militară, de parcă ar fi fost doar o clipă din vremea veacului ce a trecut. Mentalitatea a rămas, încă figurăm aici, în casetele tehnice. Nu mai suntem așa de atașați unii de alții ca odinioară, posibil și pentru că tehnologia ne apropie ca oameni și ne îndepărtează ca suflete. Tocmai legăturile acestea strânse ar fi trebuit să ne dea puterea să depășim momentele mai delicate. Doar că mai trece un an, mai aniversăm un 23 iulie (Ziua Presei Militare) și mai bifăm o dată în care jurnalismul militar reușește, la ceas de sărbătoare, să convoace doar o parte din cavalerii ce i-au stat sub stindard sau din cei care îi mai servesc și azi interesele nobile.
Din cauza aceasta, chiar dacă cred în viitorul jurnalismului militar, nu prea mai cred în unii oameni ce îl practică astăzi. Căci dincolo de frustrările personale, pe care le-a agonisit fiecare după puterea sa și după suflet, de momentele plăcute sau mai dificile, trăite la intensitate sub asediul emoțiilor de tot felul, am putea să ne oprim o secundă și să cugetăm la faptul că, vrem ori nu vrem, suntem cu toții de aceeași parte a condeiului, chiar dacă separați de linii imaginare care ne mărginesc să scriem despre o anumită categorie de forțe sau alta.
P.S. Dacă nici anul acesta… poate data viitoare…
Mr. Narcis-Nicolae Răducu
Foto: pixabay.com
