„Într-o societate normală, șansa de a trăi Om printre oameni e la tot pasul”. Interviu cu Nicolaie Bălașa Sorescu, membru al Consiliului de conducere
al CNA

– Cine sunteţi, domnule Bălașa, şi cum vă vedeţi în vremurile acestea?

– Întrebarea aceasta ce face trimitere la tine însuți, mi se pare a fi una din cele mai grele întrebări la care a trebuit să răspundă omul, de-a lungul vieții. Să răspundă e mult spus, mai corect ar fi să își dea cu părerea. Înainte de a îndruga și eu ceva, trebuie să aduc aminte două chestiuni cruciale, în istoria cunoașterii umane: prima este legată de „salutul‛ zeilor, „Cunoaște-te pe tine însuți”, adresat celor ce vizitau templul din Delphi, templu dedicat zeului Apollo. Expresia „Cunoaște-te pe tine însuți”, gravată la intrarea în edificiu, din perspectiva lui Platon, era un îndemn la înțelepciune, în condițiile rezonării ei cu încă alte două ziceri memorabile: „Nimic prea mult” și a „garanta înseamnă a te ruina”. De-a lungul timpului, expresia „Cunoaște-te pe tine însuți” devine conștiința de propria-ți măsură, apoi, la Hegel, Eu-ul profund din fiecare, adevăratul izvor al cunoașterii. Mai târziu, la Descartes, se transformă în „Cogito, ergo sum‛.

A doua chestiune care înnoadă, la propriu, oricui, urechile, se găsește în întrebările kantiene: „ce pot să știu‛, „ce pot să fac‛, „ce pot să sper‛ și „ce este omul?‛ Nici măcar genetica modernă nu a răspuns la aceste întrebări. Prin urmare, zicem și noi ca și Hegel, când a fost întrebat despre adevărurile de dincolo de adevărurile logice: „ Sunt!!! În lumi posibile, desigur, și adevăruri posibile”. Dacă mă plasez precum Țuțea, „între Dumnezeu și neamul meu”, evident cu toate imperfecțiunile și păcatele mele, la care, musai să adaug și câteva cuvinte puse în paginile cărților scrise și câteva fapte bune, tind să cred că sunt. Cel mai frumos a spus-o Ion Creangă: „Ia, am fost și eu în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită”, din Bulzeștiul Doljului (..) Amintiri din copilărie. Acum? Păi, unde să mă văd? Aci, unde am fost și până acum, la muncă, în familie. Sper! Deocamdată nu am timp să mor. Pe de altă parte, Dumnezeu trebuie să-mi restituie timpul pierdut cu molima, acum cu încrâncenările contextuale. Așa se cade, nu? Că doar nu sunt eu vinovat de toate cele! În plus, mi au mai rămas câteva locuri, pe pământ, pe care vreau să le văd viu: fostul Imperiu Persan, Siria, acolo e oarecum cu cântec, sper să mai am ce vedea, Valea Tigrului și Eufratului, Cetatea Ur și India. Ori, vă dați seama, e de văzut, am nevoie de timp. Mă rog, sunt multe de făcut.

– Aţi scris mult, aţi analizat mult. Aţi scris undeva că: „Bine ar fi să nu te scarpini dacă nu te mănâncă”. Ce ne mănâncă în ziua de azi?

– Da, am scris! Nici că puteam să evit o astfel de expresie, și ea tot un îndemn sau, mai degrabă, un sfat, pe undeva cu trimitere tot spre înțelepciune. Pe lângă jocul de limbaj, în cele câteva cuvinte, polisemantismul se simte la el acasă. Primul înțeles îl trimite pe degustătorul de vorbe la răul pe care, de cele mai multe ori, îl căutăm cu lumânarea aprinsă. Iar răul, peste tot! Oameni nu prea sunt! Sau, din ce în ce, mai rar! – vorba lui Diogene. Cât privește partea a doua a întrebării, aș aduce, mai întâi, aminte versurile lui Nichita Stănescu: „Omul-fanta are îndepărtate origini./ El vine din afară:/ din afara frunzelor,/ din afara luminii/ protectoare/ și chiar /din afara lui însuși.(…). Nu se știe cine mănâncă pe cine./Omul-fanta azvârle mari piramide/ de vid/peste mari deșerturi. (El mănâncă o frunză,/ dar o mănâncă pe dinlăuntru./El este în afară pântec/și înlăuntru gura cu dinți./Nu se știe cine îl mănâncă pe cine.‛, și aș reține, cu precădere că „nu se știe cine mănâncă pe cine. ”

Dintr-o altă perspectivă, desigur, în ziua de astăzi, ca și în ziua de ieri, și în zilele dintotdeauna, ne mâncăm noi între noi, apoi noi ne mâncăm pe noi înșine. Moartea, din prima clipă în care am văzut lumina zilei, se așază confortabil în subconștientul fiecăruia și se hrănește cu greșelile făcute de noi vieții. Din toate cele din noi și din jur, angoasa ce ne macină.

– Toţi îl iubim pe Eminescu, dar nu am dori să-i urmăm exemplul: acela de a fi un cui în coasta sistemului. Oamenii de cultură trebuie să aibă atitudine civică, chiar antisistem? Şi dacă da, cum? Şi dacă nu, de ce? Sau mai bine a sta în banca lor şi să scrie ce au de scris?

– Domnule, vorba lui Țuțea, când pronunți numele lui Eminescu, ar trebui să stai în poziția de drepți, ca la armată, și să prezinți onorul, mai ceva decât garda regală, regelui. Înainte de a zice și eu ceva cât să zic că am zis, fac o scurtă trimitere spre Antichitatea lui Socrate, Platon și Aristotel. În Republica, fără a intra în amănunte, Platon vorbește despre principalele forme de guvernământ: timocrație, societate condusă de oameni care cunosc ce este, cu adevărat, onoarea; oligarhia, societate bipolară, bogați-săraci; democrația, „singurul tip de societate în care geniul stă la masă cu idiotul‛, provine din adâncirea relațiilor dintre bogați și săraci; și, în sfârșit, tirania, societate ce se formează pe parcursul acordării de drepturi exagerate, acordării de drepturi peste drepturi. După această scurtă trecere în revistă, trebuie spus că o relație ideală între un stat ideal și un suflet ideal nu există. Și sufletul, și statul sunt prezente în lume în forma lor coruptă. Apoi, trebuie să mai reținem că o societate în forma sa pură nu există. În oricare tip de societate, relațiile politice, economice, sociale etc. sunt oarecum amestecate. Există doar trăsături definitorii, de obicei cele economice, care te fac să spui „societatea în care trăiesc este de tip socialist, capitalist etc.”.

Acum, cu siguranță, în funcție de tipul de societate, și drepturile și libertățile cetățeanului. În general, sunt două curente: curentul individualist, specific societăților tradiționale, de tip capitalist, unde statul își îndreaptă întreaga atenție spre individ. Statul ajută individul să se dezvolte; și al doilea curent, cel colectivist, unde mulțimea primează în fața individului. În această a doua situație, pentru stat, individul devine piesa de sacrificiu.

Acum, fiindcă am creionat, oarecum, premisele unui posibil răspuns, cu riscul de rigoare, uneori, omul de cultură este forțat să fie cuiul în coasta sistemului social politic, cum a fost Eminescu. Când statul își lasă, pe drumuri, oamenii de cultură, creatorii de frumos, artiștii, în genere, sau oamenii de știință, într-o zi, aceștia se întorc mai rău decât un boomerang împotriva lui, a statului. Ceea ce uită politicienii e faptul că foamea, răbdarea, frica, tot ce se impune prin forță etc. e cu limită. Dincolo de limite, dezastrul! Priviți în jurul nostru, ca popor, tot ce vedem este forma manifestă a forțării unor limite, este forma manifestă a unor crize sistemice.

Personal, nu sunt adeptul conceptului, evident, încărcat peiorativ, de om de cultură al cetății. Îți cenzurezi eu-ul creativ, nu faci artă, scrii ode, aduci omagii etc. Nu mă pot însă confunda nici cu bădăranul-scriitor căruia, oricând, i se cuvine. Înainte de orice ești om! Trebuie să înveți a trăi între oameni, respectând norme, legi, cutume, legi morale, trebuie să înveți a trăi cinstit, muncind cu respect pentru semeni. Dacă Dumnezeu ți-a dat ceva în plus, har, talent, ți l-a dat cât să poți și tu dărui ceva semenilor, cât să poți contribui la ceea ce sociologii numesc pace și sănătate socială. Nu ești în stare să o faci, să dăruiești, nu ești capabil nici de a-ți iubi semenii, nici măcar de a-i prețui. Într-o astfel de situație, nu treceți dincolo de dimensiunea unui pierde-vară sau încurcă lume. Mitici dintr-ăștia, care îți numără, la tot pasul, cunoștințele și îți pun pe masă relaționările, fandosiți în ale culturii, au doar dimensiunea păduchelui ieșit în frunte.

– Aţi fost întrebat odată ce aţi face dacă aţi fi preşedinte pentru o zi. Eu vă întreb ce aţi face rapid dacă aţi fi ministrul Culturii pentru o vreme, ce măsuri urgente aţi lua?

– Povestea cu președintele este la fel de hazlie cum era și aceea legată de celebritate. Când am fost student la București, la prima facultate, prin 1978-1979, regimul de atunci ne-a trimis, pe rând, la muncă, chipurile, în practică la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Eu am fost în lagărul de la Basarabi. Bine am zis lagăr, că lagăr era. Vă povestesc altă dată, dacă doriți. Acolo, pe șantier, am fost repartizat la o „echipă” de zidari. Echipa formată doar din doi: soț și soție. Pănă să ajung eu, el, pe un fel de schelă mobilă, tencuia pereții exteriori ai unei hale industriale, iar ea, pe post de salahor, îi căra mortar. După ce am ajuns eu în echipă, ei, doi meseriași, iar eu, salahorul. Vremuri! Le rabzi că nu ai încotro. Când se supăra bărbatul, îi zicea soției: „fă, când din noi doi o să moară unul, să știi că eu mă mut la București! ”. Am terminat facultatea, m-am căsătorit, mi-am făcut un oarecare rost și, pentru că altceva mai bun nu aveam de făcut, m-am apucat de scris. În ‘89, aveam două romane scrise, dar nepublicate. Prin absurd, dacă le-aș fi putut publica, astăzi aveam statuie în Piața Universității din București. Dar, uite, că nu a fost să fie. Și mai bine așa! Hazul a venit după ‘89, după publicarea cărților. Când eram pus pe șotii, îi ziceam soției (scrie și ea poezie, chiar o poezie bună!): „dragă, dacă din noi doi, unul ajunge celebru, să știi că eu mă mut la Paris!”. Acum, lăsând gluma la o parte, cu câțiva ani în urmă, mi s-a propus să fiu ministru la Cultură. Căsătorit cu Beatrice Silvia Sorescu, una din nepoatele de frate ale lui Marin Sorescu, printre altele, și Ministru la Cultură, la momentul la care mi s-a făcut propunerea, aveam suficiente informații despre acest minister. Din motive intuibile, în acel context am refuzat. Sunt convins că dacă Sorescu nu ar fi acceptat să fie ministru, ar fi trăit și în ziua de astăzi. Din ziua în care a pus piciorul în minister, confrații de breaslă i-au sărit la gât, i-au mâncat, la propriu, ficații. Hiene! Omul „de cultură” poate fi și bestie ordinară. Revenind, dacă prin absurd, aș fi într-o zi Ministrul Culturii, în prima zi de mandat aș alerga în toate părțile, eu și toți funcționarii de acolo, să facem rost de bani. Domnilor, fără bani, nu se poate face cultură! Nu ai cum!!! Două paie, teoretic, le poți împărți la trei măgari, însă măgarii, chiar și măgari de rasă, tot dau colțul sau ortul popii.

– Ce aşteptări aveţi de la cititori? Scrieţi cu gândul să fiţi bine primit de cititori? Cât de mult contează ce vor cititorii?

– Nu cred că există scriitor să nu fie interesat de publicul său, că doar nu scrie pentru el, pentru soacră sa sau pentru cine știe ce civilizație o mai fi prin univers. Din punctul ăsta de vedere nu fac excepție. Partea ce mă diferențiază este legată de un anumit public, de anumiți cititori. Toată viața mi-am dorit să aflu ce a gândit omenirea. Principala mea preocupare a fost să reformulez, în primul rând, marile idei ale minții umane, să le pun într-un limbaj aproape comun și să le fac cunoscute unui public cât mai numeros. La ideile omenirii, cu sfială, am mai adăugat și eu câte ceva. Sau cel puțin așa cred. A ști ce a gândit omenirea înseamnă a ști de unde vii, măcar din punctul de vedere al unei structuri mentale. Cu toate eforturile mele, pentru a-mi fi înțelese unele cărți, este nevoie de instrucție. Am o mare satisfacție când simt că-mi sunt gustate gândurile.

– Am sentimentul, citindu-vă, că „nimic din ce este omenesc nu vă este străin”. Totuşi… ce vă este străin? Ce anume respingeţi din ce este omenesc? Puneţi într-o ordine preocupările dumneavoastră umane?

– La prima vedere, așa ar părea, nimic nu îmi este străin. Țăranul din mine, filosof din fire, ca de altfel, tot țăranul român, se întreabă șugubăț, pe limba sa: „machea?!‛ Iar de aici, din acest „machea‛, și îndoiala, dar nu aceea a lui Descartes, ci aceasta ce trece dincolo de raționalul „cogito, ergo sum” (în latină, tradus prin „cuget, deci exist”), pentru că el, țăranul român a „gândit și gândește” nu doar cu mintea, cu capul, ci cu inima și cu tot sufletul. Diferența e ca de la cer la pământ. Cu toate acestea, nici eu și nici un om zdravăn la cap nu poate trece peste spusa lui Socrate: „Știu că nu știu nimic!”. Și dacă încerci, sincer, să îți faci inventarul la cele ce îți sunt cunoscute, bâjbâi. Omul modern nici nu are cum să știe tot, nu poate. Numai că întrebarea era despre omenesc. Aici răspusul e simplu: nu am cunoscut și sper să nu cunosc ura, chiar în condițiile în care tot felul de nemernici e vor amesteca, direct sau indirect, în viața mea. Îmi sunt dragi oamenii (nu și ticăloșii, cei ce și-au pierdut deja sufletul) și mă simt bine în mijlocul lor, a lumii, în general. Am însă o meteahnă. Nu pot sta departe de țară, de tot ce îl definește pe român. Aici, la mine acasă, mă simt mai îmbrăcat, am parcă un fel de platoșă ce mă ferește de tot ce este sec și nedefinit.

– Aţi făcut activitate de antreprenor, aducătoare de bani? Vă atrage acest subiect? Liber întreprinzător?

– Nu, nu am fost niciodată un antreprenor în adevăratul sens al cuvântului. Dacă ești chibzuit și o idee stoic, îți pui frână și dorințelor, dar și grijilor. Cu toate acestea, din muncă cinstită, suficient de perseverent cu mine însumi, am realizat ceea ce este omenesc în viață: famile, casă, masă și, cred eu, un nume. Mult, puțin? Personal, am o oarecare liniște, cu gândul că încă mai pot face câte ceva.

– Aţi spus odată că atracţia dumneavoastră literară este: roman, roman-eseu, apoi la eseu şi, în sfârşit, teatru. Credeţi că literatura este realitate sau ficţiune? Poate fi scris ceva doar din ficţiune?

– Nu vreau să intrăm în teorie literară. Criticii literari, de artă etc. se ocupă de astfel de chestiuni. Fiecare, după puteri. M-a mai întrebat odată cineva despre cele scrise în romanul Pe apa sâmbetei, apoi în Blesteme, două cărți a căror acțiune începe de prin anii 1952-1953, odată cu începutul colectivizării și se termină prin 1980. I-am răspuns oarecum în doi peri: „Cineva trebuia să memoreze și vremurile astea, câtă vreme Preda nu a putut spune adevărul până la capăt”.

Ba mai mult, a sfârșit lamentabil cu satul românesc în volumul Ferestre spre cer! Altădată, la Târgu Jiu, lansam un alt roman, Acvariul cu fâțe. După festivitate, vine unul la mine și mă felicită pentru curajul de a mai scrie roman. Dacă privești doar așa, prin raportare la marile romane ale lumii sau iei în calcul că acest gen literar poate fi scris astăzi folosind inteligența artificială, la sugestia unuia ca ăla, poți crede că ai respirat de aiurea aerul altuia și ai făcut umbră pământului degeaba. Fals! Cel ce pune în acești termeni întrebarea este un ratat. Trăirile din epoca mea nu sunt aceleași cu trăirile de pe vremea anticilor sau a acelora din perioada din Evul Mediu Târziu, Renașterii sau Iluminismului. Cărțile mele și ale oricărui alt scriitor, valorificate critic, sunt imanențe pliate pe pânza vremurilor mele. De acolo și substanța lor. Altfel spus, sunt istorioare etapizate ale poporului din care fac parte, istorioare care vin să completeze ansamblul, istoria lumii. Imaginați-vă literatura lumii formată doar din literatura Americii de Sud. Vă garantez, ar fi șubredă, infirmă, câtă vreme structura spirituală a lumii este alta. Desigur, în conținut, pentru spectacol, poți strecura frumosul în fel și chip, apelând chiar și la fantastic. Ține de stil! Apoi, mintea omului de artă poate extrapola. Mută realul în „lumile posibile”, cum zice Hegel, iar acolo face ce vrea cu el. Cam în această paradigmă se poate găsi politeismul grec sau Dumnezeu, în viziunea materialiștilor. Prin urmare, fără a trage o concluzie, literatura nu este nici realitate pură, pentru că în această situație s-ar fi redus la ideea de proces-verbal, declarație în fața organelor de cercetare sau dare de seamă a activiștilor de pe vremuri. La asta, ultima, parcă trebuie o oarecare nuanță, câtă vreme mințeau ăia în fața organului de partid de înghețau apele, iar minciuna nu ține de realul concret, ci de născocire. Literatura, sper să nu greșesc, nu poate fi nici doar ficțiune, câtă vreme e despre frumos, iar frumosul, după Kant, poate ființa fără concept, cu plasare doar în context.

– Aproape toată întreaga istorie a filosofiei reprezintă, mai degrabă, o istorie a adevărului. Orice demers s-a făcut în filosofie încă din antichitate sau dinaintea antichității grecești, considerată clasică, sunt niște etape. Există adevărul relativ şi adevărul absolut? Şi atunci cum rămâne cu enunţul lui Isus: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa?

– Da, nu doar eu, ci oameni mari, bine instruiți, pun de multe ori, în varii situații semnul egalității între filosofie și istoria adevărului. În realitate, la nivel teoretic, există nuanțe. Pe de altă parte, relativismul este produs al minții umane, apare prin raportare. Scoateți din ecuațiile cunoașterii fie și doar unul din elementele următoare: mișcarea, spațiul sau timpul, și o să vedeți că relativul dispare. Apoi, Adevărul absolut este, de când lumea, o năzuință, este mai degrabă un drum ascetic al omului în mersul său prin lume. Iar asceză, cel puțin în fiecare dintre noi! Dacă mai adaug la ultima parte a întrebării, ideea de adevăr teologic, diferit de adevărul religios, încurc și mai rău lucrurile. Pentru a simplifica și pentru liniștea sufletului meu și a omului, în genere, iau în seamă cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. Și știți de ce? Pe de o parte, cu aproximativ 500 de ani înainte de Issus, Thales din Milet ne spune că trebuie să existe un „Principiu” al tuturor lucrurilor, altfel totul e lipsit de sens. Pe de altă parte, vorba evreului, nu mă costă nimic. Domnule, dincolo de bombănelile astea ale mele, mare greșeală, dacă le-ați lua pe toate în seamă, întrebările puse de către dumneavoastră sunt întrebările omenirii. Cum să răspundă la așa ceva unul ca mine? Putem sta de vorbă ani de zile, ne putem amuza, însă nu cred că ne am lămuri cine știe ce.

– E vreo diferenţă între filosofie şi înţelepciune? Şi dacă da, care ar fi?

– Diferențe? Păi sigur că sunt. „O babă smerită în fața altarului e mai înțeleaptă decât Kant” – a spus-o Petre Țuțea și îi împărtășesc ideea. Altfel spus, un om cumpătat, cu multă experiență de viață, care se raportează la adevăratele valori umane și „se mișcă între Dumnezeu și poporul său”, poate fi înțelept, dar nu filosof. Filosofia presupune nu doar reflecție, ci și instrucție multă, foartă multă instrucție. Din cele două, dacă mai este la mijloc și echilibru, desigur filosoful este și un mare înțelept.

– Planuri de viitor?

– Să fiu sănătos, apoi, desigur, mai am câte ceva de făcut. Să fac și vă spun!

– Dacă mai aveţi ceva de spus şi nu se află în întrebările mele…

– Ce e mult nu e bun, ce e puțin nu se ajunge. Apoi, una din regulile comunicării ține de a nu da informații dacă nu îți sunt cerute. De data aceasta chiar a fost suficient.

–  Câteva cuvinte pentru cititorii revistei Cervantes…

– Ce să zic?! Dacă ai neșansa să vii în lume între oameni lipsiți de demnitate și de onoare, să trăiești între ei, într-o țară lipsită de moralitate, într-o zi, indiferent cât te-ai feri, ai să intri în disoluție odată cu ea, cu țara, și nu ai să poți să fii niciodată om. Te vei târî și tu un nemernic, alături marilor nemernici! În caz contrar, într-o societate normală, șansa de a trăi Om printre oameni e la tot pasul, numai că și în acest caz „de toată lumea să asculți, dar din minți să nu îți ieși”. Prin urmare, omenia ta, echilibrul, înțelepciunea, liniștea interioară, chiar și fericirea, vin din smerenia față de tine însuți, față de lume și față de Dumnezeu, altfel te vei pierde printre uscături.

Interviu realizat de George Terziu

(„În loc de prefață”, volumul „Omul, punte frântă și cădere spre niciunde”,

de Nicolaie Bălașa Sorescu)

Foto: Facebook