Preferabil tardiv decât nicicând; mai bine, însă, niciodată decât prea târziu. Deoarece împlinirea oricărei meniri, atunci când nu mai este cazul, accentuează amărăciunea unei acute neputințe de a modifica trecutul, vindecând o seamă de erori și corijând mult prea lunga așteptare, devenită maladivă, potrivit principiului „boală lungă, moarte sigură”.
Așa este lumea în care trăim, cu neajunsurile și realizările ei, într-un perpetuu tangaj, urmat de un ruliu năucitor, încât nu știm, sincer, dacă avansăm, ori stăm pe loc. Doar observăm că toată această călătorie durează cam mult. Cât o viață de om. Iar generațiile următoare moștenesc atât călătoria, cât și parcursul zdruncinat, cu un țel care își pierde însemnătatea, pe măsură ce drumeții încep să-și piardă interesul.
Îmi amintesc dezideratele ridicate pe socluri de marmură, după 1989, când se părea că profeția lui Dimitrie Bolintineanu – confiscată viclean de propaganda comunistă – avea să se împlinească. „Viitor de aur țara noastră are / Și prevăz prin secoli a ei înălțare”, doar că numărul secolelor a devenit tot mai mare, iar punctul terminus tot mai îndepărtat, motiv pentru care, astăzi, versurile menționate au căpătat un iz desuet, întrucât și mândria națională, și speranța de mai bine au fost supuse unor nuanțe care le-au modificat măcar altitudinea, dacă nu și punctul cardinal. Dezorientarea contemporană a devenit mod de viață, fleacurile sunt subliniate cu tușe groase, lucrurile cu adevărat importante au dispărut, încet-încet, până când a mai rămas câte un slogan, tulbure, destinat să ne călăuzească de aici până puțin mai încolo.
Eu, însă, tot mai cred în bine și frumos, privesc atent către viitorul apropiat și zăresc – poate pentru că îmi doresc din suflet – începutul unui moment dedicat fericirii simple, împlinirii voluntare și conștiente, nu doar la nivel personal, ci îmbrățișând întru comuniune sinceră o comunitate întreagă – una mare cât o țară. Țara noastră…
De fapt, acum, după aproape o jumătate de secol consemnată în cartea de identitate, am învățat că momentul pe care îl trăiesc acum este, probabil, cel mai frumos din întreg parcursul unei vieți, că trebuie păstrat și ocrotit, pentru a dura cât mai mult. Nu vă voi spune că intenționez să prelungesc acest moment încă aproape 50 de ani, dar intenționez ca măcar bucuria așternută pe crestele lui înalte să o mențin în suflet, indiferent de măruntele neajunsuri ale cotidianului. Vremuri de încruntare au fost, sunt și vor mai fi. Prilejuri de mohorâre descurajată vor tot apărea. Dar minunea clipei pline de farmec în care constați că ești viu și că e tare bine să trăiești merită conștientizată și iubită, în permanență, cu pasiune, cu înțelepciune.
Am făcut tot posibilul să îi las moștenire fiicei mele aceste gânduri și acest fel de a fi, după cum m-am străduit să le ofer tuturor celor care au vrut să mă asculte. Deoarece binele și frumosul nu trebuie să fie neapărat înfiletate într-un viitor greu de întrezărit, ci sunt capabile, prin intermediul nostru, să înnobileze fiecare clipă. Numai să vrem.
Și aici apare bulversanta concluzie a veacului care, grăbit, parcă devorează momentele fericite: ne-am obișnuit atât de mult să ne plângem de milă și să orbecăim prin devenirea înnegurată, încât nu vrem, nu știm, nu putem să mai concepem că ne este bine. Chiar și îmbrățișând superlativul, ne văităm că e prea puțin, prea târziu sau prea altfel de cum am vrea, căutând urme de negru ascunse în orice strălucire.
Cândva, România era numită „grădina Maicii Domnului”, o metaforă cu înțelesuri complexe, superbă în simplitatea ei descriptivă a binelui și frumosului care ar trebui să ne însoțească perpetuu. Și doar de noi depinde ca aceasta să nu fie doar o simplă expresie, ci o explicație a bucuriei adoptate ca specific, nu ca neprevăzută întâmplare. Chipul blând al Preacuratei Fecioare Maria este una dintre puținele constante ale existenței poporului român, înnobilând parcursul nostru deloc constant, când zbuciumat, când apatic, către ceea ce ar trebui să fim. Dincolo de moda zilei ori de hachițele momentului, de cuvintele împrumutate sau de ideile importate, asociez întotdeauna rugăciunea către Maica Domnului cu acea stare care ne definește ca națiune și nu doar individual, subiectiv. Cumva, lăsând deoparte sloganuri, suferințe și griji, astfel descoperim că eternitatea este un neîntrerupt, minunat acum, nu o așteptare a improbabilului mâine mai bun, mereu amânat. Până la urmă, viitorul profețit de poet poate să fie astăzi, mereu, dacă vrem cu adevărat, într-o lume care devine tot mai frumoasă și mai bună, pe măsura sufletelor noastre, eliberate de iluzia colectivă a unui prea târziu.
Alexandru Pripon
