Strategia mediteraneană a Americii a fost mereu centrată pe latura militară cu componente economice distribuite birocratic și aleatoriu – de către Departamentele de stat și al apărării – între Europa, Orientul Mijlociu și Africa de nord. Acest mod de a privi și aranja lucrurile a devenit nesustenabil nu doar pentru că Washingtonul a schimbat partitura strategică, ci și pentru că actorii regionali – sau cea mai mare parte dintre ei – și-au schimbat atitudinea unii față de alții și mai toți față de Statele Unite. Turcia, Grecia, Algeria, Libia, Egiptul – chiar Marocul și Spania – intră în această categorie. Ca să nu mai vorbim de Marea Neagră și continua schimbare de pe țărmul de nord, care de 10 ani merge din rău în mai rău, cu marele concurs al Rusiei.
În Pacific, China unește adversarii. În Mediterana n-are cine… fără America
Unii analiști de geopolitică regională – prea optimiști, desigur – apreciază că Washingtonul ar trebui să extindă în Mediterana tipul de arhitectură politico-militară pe care încearcă să-l creeze în Indo-Pacific cu structurile AUKUS și QUAD. Acolo, succesul este de perspectivă. În Mediterana, face parte din istorie. Dacă prin absurd America și-ar dori o revitalizare a prezenței sale în bazinul mediteranean, problemele întâmpinate o vor întoarce înapoi. În primul rând, resursele economico-militare angajate ar fi prea mari chiar și pentru Washington și vor trebui luate din altă parte. Adică, de acolo unde sunt chiar necesare. În al doilea rând, dezbinarea care domnește pe malurile mării, indiferent de unde am privi situația, nu este de bun augur pentru o acțiune de succes. De altfel, de la Washington, Mediterana se vede cât un punctuleț și dacă n-ar fi Israelul în estul bazinului, nu s-ar vedea deloc.
Disensiuni și paradoxuri în Mare nostrum
Dacă într-un exercițiu de imaginație am considera că America s-ar retrage total din Mediterana, cine ar putea să-i ia locul? Italia, Franța, Spania, Grecia, Turcia – toate membre NATO și cu generoase ieșiri la mare – ar putea înlocui Statele Unite? Greu de răspuns după ce, vreme de câteva zeci de ani, acestea din urmă au asigurat un gen de pax americana înlocuind, la două milenii distanță, cunoscuta pax romana din Mare nostrum. Numai că atunci, Imperiul era peste tot.
Turcia și Franța sunt posesoarele unor flote militare de dimensiuni apreciabile, însă fiecare are interese particulare care nu prea coincid cu cele ale Alianței. Ankara își arogă drepturi de putere dominantă în zona orientală – cum subliniam într-un articol precedent – și se intersectează cu politica Alianței doar atunci când îi convine, în funcție de interesele proprii. Acest mod de abordare este utilizat de Erdogan și în Marea Neagră și în Caucazul de sud. Franța a creat haosul din Libia pornind de la interese particulare sau chiar personale, dacă luăm în calcul relațiile Sarkozi-Kadaffi. Mulți ani, relația Italia-Franța a fost umbrită de interesele naționale ale Romei și Parisului în fosta colonie italiană. Sau mai bine zis, de rivalitatea ENI-Total, cele două mari societăți petroliere naționale.
Marele Război Rece de odinioară are urmași – cu literă mică – în Mediterana
Când trupele mareșalului K. Haftar asediau Tripoli, în 2019, Italia a refuzat sprijinul solicitat de guvernul legitim libian. L-a acordat Erdogan, dar nu ca membru NATO, ci ca simplu particular. Alături de Haftar erau membrii grupului Wagner, condus încă de Prigojin. Turcia a câștigat, iar America a spus ,,Mulțumesc Erdogan!’’.
Între Algeria și Maroc este un fel de război rece ușor încălzit de apele mării și de nisipul fierbinte din Sahara Occidentală, fostă Spaniolă – bogată în fosfați – ocupată în proporție de 75% de Rabat. De altfel, nici între Turcia și Franța nu a curs mereu apă limpede, iar de relația Ankara-Atena nu are rost să vorbim. Se pot scrie volume întregi. Un mic război rece uitat de toți, dar lung de ani buni, are loc între Spania și Maroc.
Mare viitor pentru Turcia erdoganiană și după… Erdogan
Administrația de la Washington, indiferent de culoare, este conștientă că nu poate avea raporturi perfecte cu aliații mediteraneeni din NATO însă Turcia este o excepție în toate sensurile. Este chiar obligatoriu ca relațiile cu Ankara să nu se degradeze prea mult – chiar dacă acțiunile Turciei ies din logica Alianței – pentru că este singurul furnizor real de securitate între Orientul Mijlociu și Africa nord-orientală, precum și gardianul Bosforului. În plus, poziția lui Erdogan față de războiul din nordul Mării Negre – filo-ucraineană fără a fi anti-rusă – îi creează o anumită aură de respect la Moscova, la Kiev și chiar la Washington. Oricum, este singurul șef de stat din regiune care ar putea vorbi oricând cu Biden, Putin și Zelenski. Aici ar mai trebui adăugat ceva. Inițiativele de sorginte neo-otomană ale Ankarei și ambiguitatea sa în cadrul NATO au transformat Grecia într-un prieten de drum lung al Washingtonului, însă forța militară a Atenei și influența sa politică nu sunt suficiente pentru a-i conferi calitatea de primus inter pares în Estul Mediteranei. Tot Turcia rămâne prietenul obligatoriu al Americii.
Scurte concluzii
În timpul celui de al doilea mandat al lui Obama și în cei patru ani ai lui Trump la Casa Albă, Mediterana a devenit exemplul clar al dezangajării americane pe malul estic al Atlanticului. Războiul din Ucraina a readus problema în discuție dar nu suficient pantru o schimbare esențială de paradigmă în politica Washingtonului. Întresul geopolitic s-a deplasat spre nord, spre spațiul baltic – acțiunea a început înaintea invadării Ucrainei – dar numai în sensul consolidării Alianței în fața potențialului distructiv al Rusiei. Moscova va fi pusă la respect de către aliați cu puțin ajutor american. Interesul Washingtonului pentru Mediterana nu va putea fi comparat cu cel pentru competiția cu China, dar ar fi o greșeală să afirm că nu există, chiar dacă ar fi vorba doar de securitatea Israelului, pomenită mai sus. China însă, este prezentă și în Mediterana într-o formă soft și va profita de retragerea umbrelei americane mai mult decât ne închipuim.
George Miloșan
Foto: Wikipedia
