Împlinindu-se 39 de ani de la moartea lui Marin Preda, ne-am amintit, iată, poate mai mult decât de obicei, de marele scriitor şi de opera lui. Un merit în menţinerea vie a interesului public pentru autorul „Moromeţilor” îl are, pe linie cinematografică, regizorul Stere Gulea, care a luat taurul timpului de coarne şi a realizat „Moromeţii” II. Din câte ne dăm seama, filmul face o carieră frumoasă, ceea ce e un tribut moral plătit şi artei, şi memoriei prozatorului. Nu e locul aici să judecăm dacă recenta realizare se ridică sau nu la înălţimea „Moromeţilor” I, filmul din 1987, care se înscrie în galeria capodoperelor cinematografiei româneşti. Oricum ar fi, noua ecranizare are meritele ei, prin reînvierea unei lumi uitate, astăzi aproape dispărute – ţăranul român –, ori în curs de dispariţie – satul românesc –, şi rememorarea unei epoci tragice a istoriei noastre recente.
În paranteză şi anecdotic fie spus, hazardul (probabil hazardul neîntâmplător, căci există şi un astfel de hazard, care ţine de lucrurile şi ițele destinului) a făcut ca, la o lansare de carte, cu o lună în urmă – e vorba de: „Jurnalul unui personaj controversat – rememorări provocate de Vartan Arachelian”, al lui Dinu Săraru –, să mă trezesc, undeva, pe ultimul rând al unei săli a Hotelului Novotel, de pe Calea Victoriei, alături de Mitică Popescu. Adică de Cocoşilă. Era prezent în calitate de interpret al lui Năiţă Lucean, personajul principal din „Nişte ţărani”, al romancierului din Slătioara. A fost un bun prilej să schimbăm câteva opinii privitoare la „Moromeţii” I, „Moromeţii” II, despre lumea teatrului şi a filmului, iar, pentru mine, să constat, încă o dată, de data asta în direct, faţă către faţă, modestia şi bunul-simţ ale marelui actor. Evident că am vorbit şi despre memorabilul Cocoşilă miticăpopescian.
Revenind la Preda (pe care, povesteşte Săraru în cartea sus-pomenită – o interesantă frescă subiectivă a unei existenţe şi a unei epoci, a literaturii, teatrului şi a culturii în regimul trecut, a luptei cu cenzura şi ochiul vigilent al Securităţii, a schimbării istorice de regimuri, a prieteniei, delaţiunii şi trădării –, Eugen Barbu îl numea, în stilul lui resentimentar şi pizmaş-balcanic, „Ţăranul”, recunoscându-l însă ca mare prozator…), când vorbim de scriitor, trebuie să vedem prin eposul romanelor şi povestirilor sale (care nu trebuie, acestea din urmă, uitate, „Întâlnirea din pământuri” fiind o carte emblematică a autorului) ethosul care le domină şi subordonează întreaga materie epică. Universul lui Marin Preda este guvernat de o conştiinţă morală, care priveşte totul prin prisma unor valori etice, definitorii, în concepţia lui, pentru demnitatea omului şi a vieţii, pe care scriitorul le consideră fundamentale şi la care nu renunţă niciodată, promovându-le în diversele scenarii şi contexte ale operei. În toate scrierile lui, epicul este un pretext, un cadru exterior pentru investigarea psihologică a personajelor, pentru radiografia sufletului şi a dramelor interioare ale acestora, fie că e vorba de Ilie Moromete, Niculae, Călin Surupăceanu, Victor Petrini, Marin Preda însuşi din „Viaţa ca o pradă” şi din toate celelalte, pentru că în toate este el, care se proiectează în varii ipostaze, reale, autobiografice ori posibile, ale existenţei. Marile teme ale lui Preda sunt, în esenţă, criza morală a omului într-un timp de criză a istoriei, imposibilitatea adaptării individului de-a lungul aventurii sale existenţiale, al trecerii dintr-un mediu în altul, dintr-un regim în altul şi dintr-o epocă în alta, lupta cu compromisul moral, tentativa de a rezista tăvălugului uniformizării şi dezumanizării, impuse ori consimţite prin minciună, oportunism şi abjecţie, eşecul omului în faţa istoriei, omul-victimă a ideologiei politice şi a totalitarismului, eşecul iubirii. Opera lui este o lungă şi tulburătoare confesiune, o reflecţie tragică la adresa condiţiei umane şi a istoriei, a eşecului raţiunii, într-un timp al trădării, cruzimii şi nebuniei colective, „era ticăloşilor”, circumscrisă unei epoci istorice, dar care trece dincolo de graniţele acestuia într-un prezent generic al existenţei. Preda l-a văzut pe scriitor ca pe un purtător de cuvânt al omului, al demnităţii şi aspiraţiilor sale, al dreptului lui la fericire, ca pe un acuzator şi ca pe un judecător, ca pe un moralist şi un spirit critic, autoritate a raţiunii şi instanţă a adevărului, înţelegând şi abordând scrisul şi literatura ca pe un act nu numai estetic, ci şi ca pe un gest moral, cu puternice implicaţii politice şi sociale. A fost şi rămâne, privit din această perspectivă complexă, totalizantă, un mare scriitor din familia marilor romancieri, filosofi ai condiţiei umane, din speţa lui Dostoievski şi Thomas Mann.
Inflexibilitatea lui morală în faţa marilor compromisuri ale individului cu sine şi cu regimurile politice, curajul şi demnitatea lui de scriitor şi de om, preocuparea obsesivă pentru adevăr au făcut din Preda un reper al timpului său şi al nostru, într-o vreme dificilă a istoriei recente, un scriitor respectat (chiar dacă nu şi iubit de toţi) de breaslă, dar şi de reprezentanţii puterii. Este cunoscută scena în care Preda, la o întâlnire a lui Ceauşescu cu scriitorii, îi spune acestuia, recent întors dintr-un turneu asiatic, în care fusese fascinat de mirajul totalitarismului: „Tovarăşe Ceauşescu, dacă reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid.” Atitudinea lui Preda se pare că l-a impresionat, după mărturisirile celor prezenţi (între care, Adrian Păunescu), pe Ceauşescu, el însuşi ţăran, care s-a izbit astfel de puterea morală a unuia care credea în demnitatea omului şi a culturii mai mult decât în orice ideologie şi forţă politică.
Nu trebuie uitată dimensiunea antitotalitară a operei lui Marin Preda, prezentă de-a lungul cărţilor sale, în subtextul sau în textul criticii sale politice, morale şi istorice, ori explicit şi acuzator precum în romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”. Într-un scenariu complex, o lungă confesiune camusiană a condamnatului la moarte în care se împletesc firele mai multor naraţiuni, existenţa intelectualului într-o lume dominată de tirania ideologică, dezumanizată, poveşti de iubire, radiografia ticăloşiei individului, metamorfozele tragice ale compromisului, se detaşează imaginea unei epoci sălbatice şi însângerate, a josniciei, trădării, opresiunii şi crimei („timpul asasinilor”, cum zice, într-o carte despre Labiş, poetul Cezar Ivănescu), tabloul universului concentraţionar, infernul închisorilor comuniste, gulagul stalinist din România, căruia i-au căzut victimă elitele societăţii româneşti, tragedia individului zdrobit de istorie şi de călăii acesteia, instrumente scelerate în mâna unui regim criminal. Pe nedrept minimalizat ori de-a dreptul uitat, romanul în cauză, apariţie editorială neverosimilă în epoca totalitarismului comunist, în 1980, care a făcut cozi enorme în faţa librăriilor din Capitală şi care a fost, de altfel, şi retras de peste tot după numai câteva luni din cauza potenţialului lui subversiv, trebuie recitit, mai ales din această perspectivă, de act de acuzare şi gest de curaj al unui scriitor în luptă cu absurdul istoriei şi al ideologiei totalitare. Un act estetic memorabil, un gest moral exemplar al unei mari conştiinţe. Marin Preda a fost şi rămâne o conştiinţă morală a literaturii române şi a demnităţii spiritului românesc.
Nu în cele din urmă, reabilitarea omului, supravieţuirea lui în istorie şi de-a lungul unei existenţe tragice, Marin Preda le-a văzut posibile numai prin iubire. E bine să ne amintim că el este autorul unei fraze celebre, care a devenit un fel de apoftegmă morală şi nucleu de Weltanaschauung generic, pătrunzând rapid în conştiinţa colectivă, fără a i se mai cunoaşte sursa, o tulburătoare parafrază la mărturisirea Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Corinteni (I, 13:1-13). Fraza lui Preda, cu care se încheie romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, este aceasta: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”
Sorin IVAN
