„Răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea” (Romani 5:3-4 VDC).
Am început articolul de astăzi cu acest verset din Biblie pentru că l-am găsit potrivit să scoată în evidență o testare a răbdării pe care credincioși plini de speranță, o trăiesc „live” în aceste zile, când, la Iași se desfășoară cel mai mare pelerinaj din România, dedicat sărbătorii Sfintei Parascheva.
Văzând și citind în mass media an de an despre acest eveniment creștin ortodox care se desfășoară timp de o săptămână în Cetatea Moldovei, mi-am dorit să ajung acolo la un moment dat, să trăiesc această experiență și să scriu despre ea, din dorința de a vă face părtași la realitatea văzută prin ochii mei. Unii spun că acest pelerinaj este o făcătură pentru fraieri dar eu nu scriu pentru acea categorie. Noi, cei care credem în Dumnezeu credem și în minuni, iar aceste minuni îi sunt atribuite și Sfintei Parascheva la racla căreia, mii de credincioși continuă să se roage neîncetat pentru a le îndeplini dorințele.
Cum nici o dorință nu rămâne fără ecou în Univers, în acest an s-a ivit oportunitatea să merg în pelerinaj împreună cu un grup restrâns din marea familie a celei mai importante organizații politice din orașul/judetul Buzău. Deși fac parte din acest grup de ani mulți (și o spun mândrie) nu o să îi dau numele deoarece nu vreau să se creadă că fac propagandă electorală, pentru că subiectul este total diferit.
Pregătiți fizic și psihic, în seara de vineri, 11 octombrie 2024, ne-am întâlnit în fața sediului. Lidera grupului, doamna secretară, ne aștepta. Este o femeie căreia nu prea știi ce vârstă să îi dai pentru că, deși este trecută de prima tinerețe, este frumoasă, înaltă, puternică și plină de viață.
Este o bună organizatoare, pe care oricând te poți baza. Ce să mai spun, toată lumea știe că e o fată de toată isprava. A început să facă prezența. Grupul era format din oameni de prin tot județul, dar, așa cum mă așteptam, predomina sexul frumos. Starea tuturor trăda nerăbdarea, bucuria și speranța de a-și atinge scopul propus. Eram entuziasmați cu toții. Pe unii oameni îi cunoșteam bine, cu câțiva am făcut cunoștință atunci iar pe alții urma să îi cunosc. Planul divin era în plină desfășurare și, la fel ca într-o gară, spre fiecare dintre noi vin oamenii pe care trebuie să îi cunoaștem. Unii vin și trec mai departe, alții rămân pentru un timp mai scurt sau mai lung, dar de la toți învățăm câte ceva, indiferent de studiile sau clasa socială din care aceștia fac parte. Era o seară călduță de toamnă, adia vântul și frunzele teilor bătrâni de pe bulevard împleteau cărări largi pe marginea trotuarelor, rămânând în urma autocarului care plutea cu noi în bezna nopții, către Iași. După un timp, pe parbrizul cald se aplatizau și se scurgeau picături de ploaie. Motorul torcea monoton. Nu cred că dormea nimeni, sau poate nu am văzut eu. Cei mai mulți dintre oameni tăceau. Femei în varstă vorbeau de boli, medici, medicamente, etc. Încercam să citesc ceva dar nu mă puteam concentra deloc.
După câteva ore bune am ajuns la destinație. În zona de parcare erau foarte multe autocare din toate zonele țării. Unele parcate iar altele se apropiau pentru a începe procedura. La luminile farurilor și prin mulțimea de oameni din toată lumea, ne grăbeam să ne alăturăm pelerinilor din rând. Ne-a strigat doamna secretară: „stați grupați” … și așa am stat timp de 9 ore și jumătate. Temperaturile de peste zi își pierduseră brusc gradele și cu cât se apropiau zorii, ele continuau să scadă. Din pătura groasă de nori picături reci îngreunau eforturile oamenilor. Înarmați cu pelerine, umbrele și scăune pliante, oamenii înaintau cu pași mici prin labirinturile mărginite de panouri din metal. Pentru a gestiona acest flux mare de pelerini, a fost stabilit un traseu special, delimitat de garduri, care se întinde de la Podul Roșu – o construcție emblematică din Iași, situată peste râul Bahlui, ce leagă cartierele Nicolina și Canta, având o semnificație atât funcțională, cât și simbolică – până la Catedrala Mitropoliei Iași.
Pe tot parcursul acestui traseu au fost amplasate nu mai puțin de 175 de puncte (bariere) menite să faciliteze circulația pelerinilor, care se desfășura în rânduri de câte doi, maxim trei (pe alocuri). Totul era foarte bine organizat, era curat și se vedea clar că situația se află sub control. O armată de oameni se ocupa de organizare. Treceau pe lângă noi mașini de salvare, poliție, jandarmerie, poliție locală, preoți, voluntari ai Crucii Roșii, voluntari ai bisericii… Cinste lor, ieșenilor, dar, să nu uităm că au și de câștigat din acest turism ecumenic!
După primele două ore ritmul de înaintare a devenit din ce înce mai lent. Nu știam cât mai avem până la obiectiv. Din când în când îi întrebam pe jandarmii care pichetau zonele: Cât mai avem de mers?… și ne răspundeau 5 ore, 3 ore, 1 oră… Noi ne miram, pentru că vedeam turlele Catedralei, dar, ele erau ca o „Fata Morgana”, păreau că se îndepărtează. Începuse să își facă apariția foamea, setea, oboseala, nerăbdarea… însă dorința de a ne atinge scopul trona pe un piedestal de neatins. Am început să mă uit pe jos în căutare de o margine de bordură pe care m-aș fi așezat ca rockerii, fie și pentru câteva minute, dar plouase și era rece totul. Atunci am văzut doi ochi ageri care mă priveau de sub pleoapele îngreunate de ani. Era senioara grupului nostru, care, aveam să aflu că este octogenară. M-am rușinat și mi-am reprimat brusc toate gândurile de a mă așeza. Între noi erau aproape 30 ani!… nu mi-ar fi rușine să mă plâng de oboseală, frig, etc., în condițiile în care dânsa avea o față atât de zâmbitoare și senină?
Minunile Sfintei Parascheva adunase atât de mulți oameni la un loc, era incredibil! Cei mai mulți dintre ei erau nevoiași. Greutățile se citeau pe chipurile lor. Unii erau cu copii în brațe, cu cărucioare, alții cu copii cu handicap, cerșetori care spuneau sau cântau „o poveste” pentru a primi pomană…
Mă întrebam oare de ce miracole au nevoie aceste mame care scot copii din casă în miez de noapte, pe frig și ploaie? Nici nu vreau să mă gândesc. Necazuri! Erau și romi destui… unii încercau până și acolo să „fenteze” rândul. Oameni mai slabi din fire ori sătui de gura lor i-ar fi lăsat să intre în fața lor, dar ochii vigilenți ai jandarmilor nu se lăsau înduplecați. Toate acestea parcă deveneau tot niște poveri ale noastre care ne îngreunau pașii. Mă străduiam să mă gândesc la ale mele și să nu judec pe nimeni. Orele treceau greu iar oboseala creștea. În grupul nostru era optimism, se împărțeau covrigi, ciocolată, fiecare ce avea, dacă avea. Când am ajuns în zonele care erau acoperite cu folie de plastic au început să apară și voluntarii cu termosuri cu ceai și cafea. Înghețasem. Mi-a prins tare bine, Dumnezeu să-i răsplătească! Încet, încet, ne apropiam. Începeau zonele cu tarabe improvizate unde se vindeau obiecte bisericești, flori, busuioc verde, brățări multicolore și alte obiecte considerate necesare pelerinilor. Oamenii cumpărau. Se vindea aproape orice. Se apropia ora prânzului și cerul se mai luminase. Am început să urcăm un deal care, pe partea dreaptă, era zidit din piatră, iar în găurile formate ardeau lumânări. Unii oameni înfigeau între ziduri bilete și bani, alții îi luau, (doar banii). Ne apropiam de finalul traseului. Pe panouri video se difuza slujba din catedrală care ne ajuta și mai mult să intrăm în starea de a reflecta la propria ființă, la propriile dorințe. Bucuria visului împlinit era aproape și îți dădea fiori! Întâlnirea ochilor cu baldachinul din curtea Catedralei Mitropolitane era atât de frumos împodobit cu flori de toate culorile, parfumul, efervescența, măreția ajungerii în acel loc sfânt, sunt greu de descris în cuvinte! Preoții care vegheau lângă moaștele Sfintei Parascheva ne-au binecuvântat și mulțumit pentru eforturi, iar dorințele noastre s-au risipit întru împlinire. Era multă magie acolo, am simtit-o! La ieșire am început să ne adunăm, să vedem dacă suntem toți. Senioara grupului lipsea. Panică! Ne întrebam cu toții cum de o scăpasem din vedere? Am început să ne uităm după o pălărie neagră mare. Doamna secretară era atât de îngrijorată încât se schimbase la față. A înștiințat jandarmul, acesta alt coleg, iar între timp, a apărut la orizont pălăria. Au ajutat-o băieții aceia să ajungă la noi în siguranță. Deși a fost puțin mustrată că a rămas în urmă, fața îi era la fel de senină. M-a cuprins o milă…
Am luat-o eu de un braț și încă o doamnă de celălalt, i-am luat geanta (care era destul de grea) și așa, cu mâna în mâna mea, prin centrul orașului încet, încet, ne îndreptam către autocar. Era fericită! Era pentru prima dată la Iași. S-a bucurat ca un copil admirând toate frumusețile din zona pietonală a Bulevardului Ștefan cel Mare până la Piața Palat cu Primăria, Palatul Culturii, Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi… și toate acestea prin decorul cu flori de toamnă atât de frumoase și viu colorate! Era o încântare și pentru mine să le revăd! Rămăsesem doar amândouă. Dăduse soarele iar copacii își donau frunzele pelerinilor în timp ce mirosurile de mâncare bună ne gâdilau nările. Îmi era foame, sete, somn, dar, doamna de la brațul meu avea un zâmbet care se întindea pe toată fața și-mi spunea povești frumoase. M-a întrebat cum mă cheamă că să se roage pentru mine. Cuvintele de multumire, simțea dânsa, că sunt sărace. Nici nu știa ce lecție de viață îmi oferă gratuit! Mergea greu, răsuflarea îi era accelerată. Făcea o mică grimasă atunci când călca, dar, nu a spus decât în treacăt că fusese de curând operată, în rest, nu s-a văitat nici o clipă. Autocarul ne aștepta și în scurt timp am pornit către casă. Pe drum, ne-am oprit undeva lângă o pădure și organizatorii pelerinajului ne-au întins o masă cu bunătăți pregătite special, apoi s-a legat o horă buzoiană, venită așa, ca o pecete ori ca un liant al omeniei și iubirii. Când s-a întunecat de-a binelea, am intrat în orașul din care plecasem cu o seară înainte. Parcă eram alți oameni, mai obosiți dar mai fericiți. Trecuserăm cu toții testul răbdării! La coborâre, mi-am luat rămas bun de la toată lumea iar doamna pe care o ajutasem, mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o. Am coborât treptele autocarului cu lacrimi în ochi. A fost un gest mai expresiv decât o mie de cuvinte! O ploaie măruntă și rece mi-a pictat mai multe lacrimi pe obraji până când am ajuns la mașina în care soțul meu mă aștepta. Dumnezeu ne dă pilde, noi trebuie doar să le vedem. Astfel, în doar 24 ore am învățat că atunci când crezi că nu mai poți, tot mai poți puțin…. și rugați-vă de câte ori simțiți, nu vă considerați naivi dacă faceți asta, pentru că, așa cum zicea David Ben Gurion „Cel care nu crede în minuni nu este realist!”.
Angela Petre
membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala „Pamfil Șeicaru” Buzău
*David Ben Gurion
