Redactorul-șef al revistei culturale Gutenberg (Arad, 58 de numere, cu apariție trimestrială neîntreruptă din 2009 și peste 3 mii de semnatari), Florica R. Cândea a scris 30 de volume (poezie, monografia Macea, satul său natal, eseuri despre momente artistice, autoreferințe despre sine). În jurul său, coagulează un grup numeros de „oameni ai scrisului”, oferindu-le spațiu generos pentru afirmare publică prin scriere. Profesoara de limbă românească folosește „bagajul lingvistic” pentru a conferi cuvintelor aura sărbătorească prin ”Pagini trăite” (2004, 2005, 2009, 2010, 2011 – cu proză scurtă și poeme), apoi un volum antologic Clipe retrăite (2015), Pagini din clipe (Opera omnia – Poeme noi) și, ultimul, Clipe din pagini (Editura Gutenberg Univers, Arad, 2024).
Florica R. Cândea mărturisește că aceste ultime confesiuni lirice au fost scrise ”ca o replică” la trăirile anterioare ale „paginilor” și „clipelor”, folosind pentru titluri metafore reieșite din dansul în doi a celor două cuvinte. Ele se completează, restituind o stare sufletească, transfigurată liric, zbuciumată de peste 20 de ani. Nimeni nu întreabă vreun poet care sunt resorturile ce întrețin mărturisirea care zămislește clipa. Lirismul devine o formă de expresie și reprezentare a unui suflet tulburat și a unor gânduri ondulate printre și dincolo de cuvinte. Totodată, intitularea volumelor și a fiecărui poem în parte izvorăște dintre faldurile misterioase și dintre cutele afective ale tainițelor care zgândăresc buna cumpănire și echilibrul rațional. Lirica e afect, cuvintele se desprind din pulsiunile suferinței ori bucuriei, a tristeții ori fericirii, râvnind la eliberarea din chingile nesomnului și ale viselor neliniștitoare. Cine poate înțelege ce se întâmplă în complexitatea apexului afectiv atunci când poetul creează? Criticii literari își exprimă opinia ca și cum ar știi sursa creației unui liric. (Vedem că literatura critică de înțelegere a sintagmei eminesciene – de ex. ”nu credeam să-nvăț a muri vreodată” – ascunde și întunecă mai adânc semnificația versului.)
În cazul Floricăi R. Cândea, „clipele din pagini” par a fi un extras, scurt cât o clipă trecătoare, din celelalte pagini trăite sau netrăite, dar dorite. Sunt „poeme noi”, iar „clipele” sunt dedicate „fiului meu, Cristian”, „ancorat în taine de culori”. Fiul e renumit artist plastic, cu deschidere internațională, iar numele său, Cristian SIDA, exercită profesura universitară la Facultatea de Arte Plastice din Timișoara, după cum tablourile îi sunt admirate în expoziții de elită, iar picturile murale din câteva localități franțuzești încântă afectul trecătorilor, fascinați de modernitatea discursului coloristic al mesajului. Fiul, Cristian Sida, e autorul copertei și ilustrațiilor.
Argument justifică obsesiva întrebare repetată de nenumărate ori fără a i se regăsi un răspuns: „De ce scriu femeile?” Chiar de ce? Ca „să răstoarne clipe pe coli paginate”, răspunde F.R. Cândea. Sunt „un alt fel de exerciții lirice”, dedublate și lapidar exprimate. E o altă „defrișare a propriului interior”. Un fel de „lirism al trăirilor (ne)trăite”, iar intenția mărturisită este de a genera o altă formulă de lirism, ancorată „în paradigmele moderne de formă scurtă”. Mărturia poetei continuă, pomenind de „fuziunea dintre inspirație, respirație și aspirații”.
E nevoie să luăm aminte, ca cititori. Florica R. Cândea are aplecare spre „monologul interior”, o meditație despre starea sa elegiacă și contemplativă: „poemele confesionale tind să acopere un trup inundat de suflet” (p. 7). În continuare, susține că scrie „o poezie feminină”, iar „sufletul eului liric e ascuns într-un interior greu de pătruns”. „Feminismul” din întrebarea obsedantă „de ce scriu femeile” nu justifică ultima frază a argumentului: „Universul poetic este unul mic, amestec de frumusețe, durere, lucruri neștiute, dintr-un interior unic, clipa din clipe, culoarea din culoare, sugestia din cuvânt, un cuvânt care nu se oprește nici povestește, un spectacol scris în șoaptă” (p. 10).
Voi demara un succint comentariu despre acest argument (oarecum justificativ și explicativ). Îmbrăcarea unui text argumentativ (având proprietatea de a fi clar, rațional, exact) într-o ținută poetică (având proprietatea de a fi ambiguu, polisemantic, afectiv) aduce un plus de atractivitate îndoielnică: „pe ici, pe acolo, mi-am luat și martori, din zări diferite, care să îmi însoțească și umbre și zori și sori” (p. 9). Accentuarea părerii despre „poezia feministă” și „de ce scriu femeile” alimentează mizantropia, căci diferența de gen nu se manifestă prin scriere, iar feminitatea luminează lirismul și poematizarea. De altă parte, „exclusivitatea metaforică” alcătuită dintr-un singur cuvânt prin denumirea capitolelor rămâne o considerație poetică, știut fiind că metafora e consecința unei comparații dintre două sau mai multe cuvinte. Considerațiile de mai sus pot avea, în intenția unei profesoare de română, alte subtilități, care ne scapă, întrucât le-a predat elevilor noțiuni de teorie literară. E vorba de titlurile „capitolelor”: Solfegii, Arpegii, Nostalgii, Pribegii și Refugii. Acestea alcătuiesc gradat structura confesiunilor, din „Clipe din pagini”. (Aș fi exclus și inserția de expresii franțuzești, care ”rup” coerența textului).
Argumentul (sau cuvânt înainte ori autoprefața) ne determină să regăsim justificarea afirmațiilor în textul liric de bază. Intrând în „sufletul și intimitatea clipelor”, avem referința în „modernitate”, în „feminism”, în „noul stil” și „schimbarea cu tactică”, „formă de poezie scurtă cu sau fără tiv”. Niciuna din „clipe” nu are titlu așa că, dacă vom cita versuri (- rânduri de text -) le vom identifica prin pagini ori primele cuvinte ale liricelor.
Prima „clipă” (p. 13): „ca o pasăre spin/ agonia zilei/ îmi adoarme refrenul/ și pașii/ calcă al cincilea/ anotimp ea femeia ta/ necuprinsă/ în cuprins/ (menționăm absența oricărui semn de punctuație). Expresiile esențializate rarefiază mesajul, dar autoarea știe că un lector avizat citește (și) printre rânduri: agonia, adoarme, al cincilea anotimp, necuprinsă în cuprins. Sunt cuvinte grave și tulburătoare, pomenind de trecerea cea mare. Uneori, înșirarea cuvintelor ține de automatism verbal, derivat din complicitatea sa cu golurile dintre cuvinte: „să despletim traseul teraselor/ înrujate în corzi sincopate” (să nu te sperii trecătorule…). Câte o frumusețe lirică împănzește diafan ca o alcătuire de vis: „seara anilor într-o urnă de foc/ se prelinge în frământări și/ neliniști piramida în stâlp picură rouă” (p. 14). Tristețea ocupă tot mai mult spațiu din suflet: „viețuim încet ca o minune/ firească un peisaj scrum/ se-mprăștie/ cu ultima suflare” (p. 15). Punctuația ar clarifica mesajul: Viețuim încet ca o minune firească. Un peisaj scrum se-mprăștie cu ultima suflare.
Unele alcătuiri par imposibil de priceput, dar dau textului o elegantă ambiguitate: „peluze de solzi”, „țesut de sărut”, „testament floral”, „ninsori neninse”, „cântece necântate”, „scorțișori în baia de coapse”, „selfie-ul meu distrofic” etc.
Alte lirice generoase emană un mesaj limpede și expresivitate înaltă: „întreb așa de cine se izbește/ suspinul dacă arborii devin cetate/ și trupul sfințit se topește/ în frunza de busuioc pentru/ o altă noapte de opal când/ unele respirații devin îngeri// (p. 118). Poemele dedicate fiului excelează în patetism, înmuiat în dragoste maternă: „când îți spuneam fiule/ că aș fi fost un copil/ părăsit orfan de inimă/ stele coceau nori negri/ de fum îmi rămăsese/ o ceașcă de așteptări/ amare și un leagăn de vise”// (p. 138). În aceeași categorie se rânduiește poemul care încheie volumul, ce merită citat în întregime: „ce de nesupuse hârtii ascund/ nopțile când încep să cânte cocoșii/ va trebui să mai scriu/ să nu mă pierd pe o altă cale/ în depărtare știi dansul gândurilor/ e unul de noaptea inimii/ mă tem fiule apostolindu-mi/ lumea mea prin cuvinte”// (p. 150). Tonalitatea poemelor lasă să răzbată sunetul cuprins de o jale melancolică, întreținută de trecerea anilor. Timpul încrustează „pe gâtul meu forme spiralat supuse”, punând însemne ridate, un fel de rune ale vremuirii. E cu adevărat artă lirică, pentru autoare, să țină în frâu tentația de a păstori stilul eliberat de orice fel de gramatică, de a renunța la punctuație, lăsând inspirația (cititorului) de a descoperi sensuri, prin presupuneri închipuite și să regăsească motivația ideatică din fiecare lirică a acestui volum al Floricăi R. Cândea.
Concluzia este că doar textul Când voi fi mamă egalează virtuțile lirice ale vocabulelor din clipe. Valoarea lor constă în libertatea asumată dată cuvintelor, împăunarea lor cu o coloristică ușor dramatică, dar naturală, cu promovarea unei expresivități necanonice, originale și sentimental – melancolice.
„Clipele din pagini” este un volum poetic tulburător prin puritatea reprezentării, sinceritatea confesiunii, fiind coerent ca stil și formulă de limbaj. El deschide poarta de afirmare deplină în lirica reprezentativă contemporane. Stârnește întrebări și îndeamnă cititorul la complicitate și participare implicită pentru recuperarea înțelesurilor resorturilor care motivează expoziția sentimentelor într-o amplă catedrală a mântuirii. Lamentațiile se creionează cu sinceritate și naturalețe, iar regretul după toate cele nepetrecute, deși posibile, e „jalea din care s-a întrupat Electra”.
Clipele… luminează dreptul la orgoliu al autoarei și la înșiruirea sa între împlinirile valoroase ale literaturii poetice românești.
Anton Ilica
UZPR, Filiala Arad
Foto: scriitoriromaniaustria.ro
(Revista UZP, nr. 34/2024)
