În amintirea strălucitului poet și publicist Nicolae Dabija, fratele meu și al nostru, întru lupta pentru Reîntregirea României noastre
De acasă, din școală, încă de copil și adolescent, Nicolae Dabija a observat că cineva foarte hain și străin a răpit vederea Basarabiei natale, montându-i doi ochi de împrumut în locul celor dați de Dumnezeu.
Acel cineva, care se băgase cu forța în viața rudelor și sătenilor, arestându-le oamenii dragi din familie, le vorbea tuturor în limba rusă, cu pistolul în mână, de misiunea salvatoare a „fratelui mai mare” de a-i ferici, cu orice preț, pe moldoveni. Realitățile pe care le descoperea tânărul Nicolae Dabija în anii ”60 ai secolului trecut, erau total diferite de cele modelate de propaganda rusească și văzute, cu ochii de împrumut, de mulțimile îndoctrinate.
La universitate, făcându-și prieteni pe cei mai talentați studenți din diferite localități, s-a convins că întreaga „Republică Sovietică Socialistă Moldovenească” fusese transformată într-o sală cu oglinzi deformate. Dar cum să tratezi miopia fraților tăi într-o împărăție roșie a orbilor?
Incontestabil, uriașa operă lăsată nouă drept moștenire este luminată de scânteia divină, dar ar fi o iluzie să considerăm că scrierile lui Nicolae Dabija curgeau de la sine, în afara gândirii sale și a universului său intern. Dimpotrivă: cuvintele, poeziile, poemele, articolele, textele își trăgeau sevele din sufletul lui de o sensibilitate liturgică, din apă neîncepută a Basarabiei demne și conștiente, din matricea eternă a neamului românesc, din izvoarele puternice concentrate în opera marilor noștri creatori. Ce altă explicație am putea găsi la proiectul lui de o viață, reținut de cenzură timp de un deceniu, și întitulat atât de clar și sugestiv – „Ochiul al treilea!?”
Dincolo de țesătura fină a poeziilor adunate în cartea de debut se poate desluși limpede programul propus de Nicolae Dabija generației sale – reîntoarcerea văzului răpit Basarabiei natale, reîntoarcerea frumuseții limbii lui Eminescu, a memoriei colective, a adevărului istoric, a conștiinței și unității naționale. El își îndeamnă frații de-un leat să dezlănțuie „ploaia cu semințe”, care să aducă rodul luminii; îi cheamă pe cutezătorii din generația sa spre alte orizonturi, de unde pot privi lucrurile nevăzute, interzise de cerberii ideologici; le declară încrezut tuturor tinerilor porniți să-și vindece neamul de orbecăială că „Dar ce-am văzut cu ochiu-al-treilea ieri/ va fi doar mâine cu adevărat.”
Mai întâi, o pleiadă strălucită de condeieri sfarmă tiparele impuse de regim, îmbrățișează crezul lui Nicolae Dabija și pun începuturile generației „ochiului al treilea”. Scrierile înaintașilor Grigore Vieru, Vladimir Beșleagă, Mihai Cimpoi, Anatol Codru, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli, Petru Cărare își scutură petala peste masa debutanților și împreună cu acești ciudați și neînregimentați poeți, eseiști și publiciști, se fac breșe adânci în zidurile întunericului, lăsând să se vadă primele șuvițe de lumină.
Apoi, în mai 1986, Nicolae Dabija face al doilea pas – Congresul Scriitorilor îi dă mandatul să vină la săptămânalul „Literatura și Arta”, împreună cu „ochiul al treilea”. Mai port lângă inimă chipul tânăr și blând al poetului „cu pană de înger”, care întruchipa bunătatea și cumințenia de veacuri a băștinașilor, îl mai aud cum rostea în tăcere o rugăciune adusă de acasă înainte de a semna pe orice număr sintagma „bun de tipar”, mai țin minte discuțiile de taină asupra articolelor explozive, privirea de înțelept, care aștepta, un ultim răspuns hamletian – cum crezi, dacă publicăm materialul, o să închidă „Literatura și Arta?” În anii de agresiune ideologică asupra redacției (1986-1991), când biroul politic al pkM, a făcut mai multe încercări să neutralizeze sau chiar să închidă săptămânalul, nu l-am auzit niciodată, să se teamă că ar putea fi lichidat fizic, arestat sau dat afară din postul de redactor-șef. Din contra, când cei de la comitetul central i-au cerut în mod ultimativ să mă concedieze pentru „trecutul antisovietic și diversiunile secției publicistică”, Nicolae Dabija le-a spus foarte hotărât: „Mai repede plec eu, decât să execut asemenea comandă!”
În curând, se vor împlini patru decenii de când „Literatura și Arta”, condusă de Nicolae Dabija, și-a asumat riscul enorm și misiunea istorică să devină tribuna Mișcării de Renaștere Națională. Contribuția ei la mobilizarea mulțimilor deșteptate a fost decisivă, dar acest adevăr este ascuns sau neglijat de forțele antiromânești sau, trecut cu vederea, de „ai noștri”. Dacă cele câteva mii de numere îngrijite cu atâta evlavie de redactorul-șef ar putea să vorbească, am auzi o cutremurătoare mărturisire de dragoste dedicată limbii române, Basarabiei și neamului românesc. S-ar mai cere să adaug că materialele și adevărurile din săptămânalul „Literatura și Arta”, pecetluite cu sânge, spaime și jertfă în anii de renaștere și emancipare națională, care au trezit din somnul cel de moarte milioane de moldoveni sovietici, au fost scrise de cei cu demnitate și conștiință românească, ele fiind emanate și văzute tot cu ajutorul „ochiului al treilea”. Oricâte falsuri sau năstrușnicii ar încerca să acrediteze, peste ani, moldoveniștii și experții vorono-dodoniști renegaților cu ochii legați, cei care au ținut sus flamura Mișcării de Eliberare de sub jugul ocupanților sovietici, știu foarte bine derularea evenimentelor și contribuția majoră a săptămânalului „Literatura și Arta” la desprinderea RSSM de imperiul răului și făurirea „Podurilor de flori” spre Țara-Mamă.
Închei evocarea marelui luptător pentru Idealul Deșteptării și Reîntregirii Națiunii Române cu aceea că Nicolae Dabija și-a urmat consecvent viziunea și proiectul politic de-a lungul vieții: înainte ca satele noastre deșteptate să inunde străzile Chișinăului, El face penultimul pas și alege locul întâlnirilor populare între bustul lui Mihai Eminescu și monumentul lui Ștefan cel Mare, un loc transformat în Agora, unde fiecare moldovean sovietic venea, se dezicea de ochii de împrumut, și privea în istoria noastră națională cu „ochiul al treilea”. Acolo, moldovenii au deschis ochii și au văzut deopotrivă drama Basarabiei răstignite, Aleea Clasicilor, dar și dreptul lor legitim de a fi liberi și împreună cu tot neamul românesc. Limba română, Alfabetul latin, Tricolorul, Independența față de Rusia imperială și Reîntregirea Țării făceau parte din proiectul de o viață al lui Nicolae Dabija, lansat în 1975 sub numele de „ochiul al treilea”.
Visa neîntrerupt în poeziile de dor, se ruga în poeme pentru fiecare rătăcit, se zbătea din răsputeri să ne scoată din pustiu, dorea amarnic să prindă Ziua, când românimea de pe ambele maluri ale Prutului, se va prinde în „Hora Unirii.”
Reîntregirea e partea cea mai însemnată din testamentul lui Nicolae Dabija lăsat urmașilor, e parte din datoria noastră față de un mare român, care a reîntors conștiința și vederea milioanelor de orbi osândiți să nu-și vadă Părinții, Neamul, Țara.
Timpul ne îndeamnă să-l apreciem și să-l vedem pe Nicolae Dabija și opera sa imensă – cu ochiul al treilea – ochiul deșteptat al Basarabiei natale și al României reîntregite.
Alecu Reniță
În imagine: O viață împreună, pentru cauza Reîntregirii României noastre – Nicolae Dabija și Alecu Reniță la săptămânalul „Literatura și Arta” (arhiva personală A.R.)
