De fiecare dată, sărbătorim la mijlocul lunii lui Cireșar, încă un an al eternității lui Mihai Eminescu, LUCEAFĂRUL CULTURII ROMÂNEȘTI. Indiferent ce s-ar spune și, tot pe atât, indiferent ce s-ar face, această eternitate există. Ea există și la șimleuani, care se gândesc cu smerenie și iubire la omul perfect al culturii noastre, după 130 de ani de la moartea sa. Trecut-au anii… Și, totuși, cu cât trec anii, cu atât îl iubim pe Eminescu și, chiar mai mult, ne e dor de el. Îl iubim pentru că el este modelul valoric al identității literaturii române și ne este dor de el fiindcă este emblema spiritualității românești.
Orice-am spune și orice-am face, nu va fi îndeajuns să cunoaștem și să înțelegem personalitatea sa de o valoare covârșitoare dată, deopotrivă, de cel ce-a fost poet, prozator, publicist, traducător, filozof și creator de limbă română. De aceea, orice demers, orice acțiune în acest sens sunt bine venite și au menirea de a ne apropia mai mult de el, de a fi contemporani cu el pentru a-l înțelege. Să înțelegem multe din atributele fascinantei și enciclopedicei personalități a celui care va rămâne, veșnic, MIHAI EMINESCU! Să reușim să vedem Cerul și nu norii, locul unde a plecat prea devreme!
Așadar, numai cunoscându-l și înțelegându-l, simțim chemarea lui Eminescu pentru a fi mai buni, dar și mai exigenți cu noi înșine și cu societatea românească. Sper să avem puterea și harul de a ne ridica, cu toții, pe măsura chemării sale! Regretând plecarea lui la Domnul, prea devreme, spun că: „ Un Făt-Frumos cu suflet mare, / S-a dus, sus, la stele. / Dar, oricare ar fi ele, / Să știe că dusul său ne doare!”.
Prof. Marin ȘTEFAN / UZPR
