Critica stilistică în jurnalism nu s-a prea folosit în lumea ziaristicii-în ordine diacronică- se înscrie în ceea ce în vremea din urmă a fost numită reacție antipozitivă în critica literară. Aceasta a apărut, alături de alte demersuri, ca expresie a nemulțumirii iritate față de metodele studiului literar dezvoltate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Factologia, istorismul limitat și exterior, scientismul cu modele împrumutate în special din secolul trecut, au generat și în istoria, critica stilului în jurnalism, și teoria literaturii reacții și inițiative de înnoire, desfășurate în numeroase direcții, așa cum sublinia Wellek, R. în Revolta împotriva pozitivismului, în “Conceptele criticii, tradus în românește,” București, 1970, paginile 265-290.
Critica despre materialele jurnalistice, cum ar fi reportaje, reportaje literare, interviuri, articole, informații, analize etc a devenit o artă a citirii. Cititorul, în general, nu-l interesează sttilul materialelor, dar îl apreciază, pe cititor îl atrag ideile și știrile proaspete trasmise prin textul respectiv.O formulare lipsită de vibrația polemică nu este atrăgătoare. Obiectivul propriu al criticii nu poate fi decât materialul journalistic. Acesta poate fi obiectul numai al bucuriei estetice sau poate servi ca document pentru tot felul de investigații particulare- psihologice, psihanalitice , istorice, sociale, filozofice, lingvistice sau de actualitate.Critica stilistică în jurnalism se constituie ca răspuns la experiența exigenței , va participa la marcarea orizonturilor noi în care caută să se așeze actul critic în jurnalism, iar prin procedura ei de ansamblu va contribui hotărâtor la promovarea textului în primul plan al atenției. Un al doilea reper ar putea fi invocate pentru această sumară situare a criticii stilistice în journalism îl constituie accentuarea pronunțată a interesului pentru individualitate.
Un alt reper îl constituie accentuarea pronunțată a interesului pentru individualitate.Desigur acest interes datează de când jurnalismul s-a impus în țara noastră când se afirmase individualizarea prin stil, iar critica romantică adusese, cu hotărâre și pasiune, în primul plan al orizontului, surprinderea și configurarea individualității originale a jurnalistului așa cum îl găsim la Nae (Nicolae) Bassarabescu , I.C. Fundescu. Există o zicală printre ziariști: e bine întotdeauna că trebuie să iei din călimara fiecărui ziarist cerneala cu care dorești să-l zugrăvești.
Atunci când un specialist în stilistica jurnalistică dorește să abordeze un text trebuie să pornească de la dimensiunea individualității jurnalistului și al totalității materialelor publicate.În acest context se dezvoltă o filozofie a calității care iradiază în multe direcții și domenii de gen, existând interesul pentru diferență, unicitate, irepetabilitate.
Dacă aceste repere diacronice ne-au ajutat să observăm integrarea criticii stilistice în presa scrisă s-ar cuveni să aflăm și câteva coordinate în plan sincronic pentru a vedea, în linii mari, prin ce se particularizează aceeași critică în cadrul mutației generale la care participă.Prima coordonată în acest sens, ne poate folosi preocuparea – tot mai active Aceasta se află în prioritatea acordată dimensiunii lingvistice a operei literare, e în prezent- pentru specificul literar, și mai puțin cel jurnalistic.Așa-numitele “științe ale spiritului”(științe ale culturii), ieșite de sub dominația științelor naturii, se află în fața grelei problem a definirii obiectelor lor și a metodelor adecvate acestora. Critica stilistică dorește să participe la dezvăluirea originalității ireductibile a jurnalismului. Aceasta se află în prioritatea acordată dimensiunii lingvistice a operei literare, dar de acum se pune problema și a materialelor ziaristice, pentru acuitatea ideilor transmise. Noile funcții ale limbajului în jurnalism, pune în termini noi relația dintre articolul de presă și limbă.
Critica stilistică de la noi a textelor din presă nu a reușit să impună primatul textului și să atragă cititorul să guste pagina de ziar.Dar despre modul concret, critica stilistică în jurnalism la noi este inexistentă.
Admițând că între critica stilistică, critica literară, critica stilistică a textelor jurnalistice, istoria și teoria literaturii nu se pot trasa granițe rigide, se cuvine să recunoaștem totuși perspectivele lor diferențiate.
Interesul pentru individualitate face parte, în spațiul criticii jurnalistice, dintre justificate obiective în perioada aceasta de trecere de la o mentalitate impusă de un regim de dictatură cumunistă la una democratică.De la obiceiul “una gândeam acasă și alta scriam în redacție “ la ce “gândim aia și scriem”, cu excepția “sfatului patronatului”, interesat într-o direcție. Dacă teoria literaturii se plasează într-o perspectivă generalizatoare, să elaboreze metalimbajul prin care să poată fi cuprins acest fenomen, critica stilistică în jurnalism abordează rostul informației corecte în existența omenească, socială și individuală. Critica jurnalismului se situează într-o perspectivă individualizatoare prin excelență.
Tudor Vianu aprecia într-un curs, că metoda literară, spre deosebire de metode ale altor domenii, este o metodă individualizatoare și că neinițiații trebuie învățați cum să pășească treaptă cu treaptă spre folosul operei.Alonso a închinat un adevărat imn unicității operei. Din păcate nici Vianu și nici Alonso nu a abordat stilul unui reportaj jurnalistic, articole, a unei analize.Și acestea sunt opere jurnalistice, care pot străbate anii, dacă sunt scrise bine.Să nu uităm reportajele lui Bogza, Aurel Alexandrescu-Dorna, Ștefan Baciu. Victor Braniște și mulți alții, care prin articolele lor a ridicat jurnalismul la artă, la nivelul literaturii.
Modul de abordare a criticii în jurnalism postulează prezența unei personalități și prezintă condiții în care activitatea cercetătorului înzestrat poate atinge nivelul creației critice asupra articolelor de presă.
