PAM (Peng în original) este o piesă scrisă de Marius Von Mayenburg în 2017, punctul de pornire fiind inspirat mai mult de figurile politice, mai puțin de trend-urile din educație. Politica este sursa inițială de inspirație pentru textul piesei „Peng“ de Marius von Mayenburg „Am început să scriu această piesă după alegerile prezidențiale din SUA. A fost o reacție alergică la ceea ce s-a întâmplat.” după propria mărturisire aflată pe site-ul lui Schaubühne
Început ex abrupto și spectatorul intră deja în joc. Ce nume mai este și acesta, PAM? Ce vrea puștiul acesta angelic la chip și arogant la molfăit gumă, cu șapca lui pusă de-a-ndoaselea? Ce să vezi, pare calm când începe să ne informeze despre ce va fi în lume, atunci când el va fi parte din ea. Și are dinți „Două rânduri de dinți. Set complet. Îi are pe toți.”, dinți cu care își taie singur cordonul ombilical spre disperarea unui tată pregătit din timp pentru acest moment demn de imortalizare pe camera video. Fantoma lui Richard al III-lea se plimbă printre spectatori. E ceva puterd în comedia asta. Deja duhnește. Asistăm la scene dintr-o căsnicire bulversată într-o lume bulversată. Răul ajunge din urmă binele, iar binele a obosit să alerge și se lasă depășit din indolență și nepăsare. Comportamentul uman devine imprevizibil și incoerent. Coerența nu mai poate fi definită. Copiilor noștri le-au crescut dinți, să muște cu ei din părinți și din tot și toți ce le stau în cale. Firescul este îngropat de senzațional, ura îi cântă prohodul iubirii. Adrenalina trebuie întreținutăcu orice chip. Puritatea simțirii devine un subiect hilar. Uscăciunea minții anticipează deșertul sufletului. PAM devine un nou Mesia. Dă semne de lider, doar și-a strangulat sora geamănă încă din pântecele mamei sale, nu suportă concurența.. Va salva lumea de plictiseală prin șoc și groază, prin sex și moarte. Despre toate aceste lucruri actuale și generalizate , despre o temă sensibilă, dezumanizarea, marcă a lumii noastre, vorbește Marius von Mayenburg în „PAM ”.
PAM urmărește diverse faze din viața lui Ralf care se îndreapă spre absurd și se transformă într-un reality- show crud. Rasismul lui Ralph, misoginia lui, aroganța lui, egoismul și incapacitatea lui de a accepta critică are trimiteri spre jocurile absurde din politica contemporană.De remarcat traducerea excelentă a textului de către Alexandra Murăruș, rod al cunoașterii limbii, dar și rezultat al capacității actriței de a intui punctele cheie ale textului dramatic. Alexandra Murăruș îmblânzește textul, îi lasă destule breșe de umor, fără a-i anihila gravitatea și cinismul. Scenografa Clara Ștefana dă culoare și consistență unui univers domestic în care umanitatea se află pe marginea prăpastiei. Nimic nu se asortează, nimic nu este în armonie. Stridențe, zdrențe, petice, o însăileală voită de culori, forme și materiale, un amestec grotesc de stiluri în care totul pare de împrumut, încropit și derizoriu. În aceeși notă se păstrază și costumele, croite în linii moderne, cu trimiteri la o stare de libertate pe care niciun personaj nu este în stare să o atingă. Se simte pasiunea pentru film a regizorului Alex Bogdan. Scenele sunt scurte și alerte, ritmul este fremătător, deraierea personajelor este prinsă în poante insolite, se folosesc spațiile exterioare scenei cu implicarea personalului administrativ. Un cine-verite bezmetic, un antidot împotriva plictiselii, maladia de care suferă toate personajele. De fapt, toate personajele trăiesc într-un reality show fără sfârșit.
Distribuția nu are fisuri, lucru de admirat ținând cont de faptul că toți actorii fac parte din echipa aceluiași teatru. Nu este ușor să joci un copil monstru din perspectivă comică, pentru ca râsul să se înfigă în mintea spectatorilor ca un cui roșu. Cătălina Mihai o face însă foarte bine, pentru că se simte o foarte mare bucurie a actriței aflate pe scenă. Da, îi place textul, îi plac partenerii de scenă, știe că este potrivită rolului și că îi iese. Dacă în momentele comice uneori lejeritatea jocului alunecă ușor în răsfăț, în momentele jucate în registrul grav, actrița scoate din ea monstrul să devoreze tot, afișând un zâmbet de gheață, lăsându-ți privirea să se înece în privirea ei dementă, hipnotizatoare.
Privindu-l pe Lucian Ionescu mi-a venit în minte un banc sec de pe vremea comunismului. „Cu cine se învecinează statul URSS? Cu cine vrea el să se învecineze”. Cine este Lucian Ionescu? Cine vrea el să fie. Nu mai avem nevoie de dovezi ale talentului lui Lucian. Doar că timpul aduce maturitate, adâncește, sporește nuanțele din ce în ce mai fine ale interpretărilor sale, fie că este vorba de rol principal sau secundar. Ușurința cu care-și schimbă identitatea, stăpânirea propriei corporalități ce îi permită să aibă în două ore diverse atitudini, vîrste, stări, dicția precisă, tonul adecvat fiecărui moment, pion și rege în fiecare tablou, Lucian Ionescu convinge, dacă mai era nevoie de maturitatea sa artistică, de versatilitatea și complexitatea talentului său în postura de moașă cu minijupă, de vecin agesiv cu soția sa, de profesor de vioară victimă a violenței lui Ralf.
Foarte buni Dan Rădulescu și Andreea Samson, atât individual, cât și în tandem în rolurile părinților. Cu o abordare distantă, a la Brecht, niciunul nu își privește partenerul de scenă, niciuul nu este jumătatea celuilalt, sfera cuplului este ciobită tare, imposibil de lipit. Dialogul dintre cei este anapoda, lipsit de sens sau repetitiv, limbajul pierzând funcția de comunicare. De neuitat intrarea lor în scenă, gravizii boemi, gata să intre în șabloanele parentingului, gata să sacrifice orice emoție reală pentru conformul cu normele modernității, gata să anuleze orice formă de intimitate pentru un moment de publicitate. Cu o mimică imobilă, trecând de la râsul grimasă la rictusul urii, de la zâmbetul blazat la cuta de dispreț a aroganței, cei doi actori par marionete stricate, carcase goale de conținut, un ambalaj colorat și ieftin care nu poate proteja o marfă umană în alterare. Sunt cele două fantoșe niște victime inocente? Poți fi victimă când ai anihilat orice emoție reală, când totul este o farsă, un simalacru de viață? Nu, nu poți, de aici convertirea rapidă a stadiului de victimă în cel de călău, când victima reală este vecina bătută de soț
Eduard Buhac este reporterul care nu scapă niciun moment din mirobolanta evoluție a personajului principal, dar care este pregătit și pentru a surprinde în maniera „șoc și groază” momente intime din viața familiei .„ Numele meu este Tom Röhrlich, cineast, vizionar, alchimist de imagini și povești, surferul noului noului val de cinematografie și la vremea respectivă am făcut un documentar despre incredibila naștere a lui Ralf Pam.”. Smaranda Caragea completează distribuția în rolurile moașei și al vecinei afresate. Marius von Mayenburg se joacă abil cu convenția, menționând numele actriței preferând în anumite momente realitatea în defavoarea ficțiunii
Se încadrează PAM într-un teatru al absurdului în sensul termenului inventat de criticul Martin Esslin pentru a descrie un stil de teatru punând accent comun asupra condiției umane ca fiind fundamental absurdă, fără sens și scop? S-a râs mult la PAM, poate prea mult. M-a cuprins senzația că râsul a vrut să acopere spaima recunoașterii, pericolul identificării cu cei de pe scenă. Știu, râzând indreptăm moravuri. Doar că lumea lui Mayenburg nu este una îngăduitoare cu noi, oamenii, ci taie adânc dorind să lase cicatrici, străpunge aparențele lăsând să curgă din ele puroiul realității. Suntem o lume bolnavă, din ce în ce mai bolnavă, aproape în comă. Nu mai simțim, nu mai atingem esențe, nu mai reflectăm, preferând clișee monstruoase ce ne transformă în personaje de film comic, în roboți programați să întreprindă acțiuni lipsite de conținut. Da, adevărul, critica, observația au devenit arme letale, folosirea lor te transformă brusc într-un abuzator. Nivelarea în jos este trendul ce se înfinge ca un cui roșu și otrăvit în toate segmentele societății: educație, cultură, relații de muncă, politică. Adevăratul final al spectacolului este acela în care niște părinți, foștii gravizi, rostesc cuvinte goale, străvezii în fața unui corp acoperit de flori, pregătindu-se să producă un alt copil. Tot ce urmează este în plus. S-a lăsat frig, un copil rece, niște părinți reci, o lume rece. Afară chiar s-a făcut întuneric. Mașinile noastre chiar sunt parcate ca un cur pe trotuare și ne așteaptă. „Semafoarele se schimbă din roșu în verde în roșu, ca și cum toată lumea ar clipi plictisită. Undeva latră un câine. Undeva moare un om. Undeva cineva se naște. Eu încă nu. Spectacolul se oprește. Timpul trece. Ascultăm puțin timpul”. Măcar în al nouălea ceas, stăm o clipă să ascultăm timpul? Pentru că numai așa, chiar dacă este „supradotat, are un set complet de dinți de lapte și o mitralieră MGSB8”, ascensiunea lui PAM poate fi oprită.
Cu: Cătălina Mihai, Andreea Samson / Ana Maria Turcu, Dan Rădulescu, Eduard Buhac, Smaranda Caragea, Lucian Ionescu
Alina Mariana Maer / UZPR, Filiala Prahova