14 septembrie este ziua în care creștinii-ortodocși prăznuiesc Înălțarea Sfintei Cruci. Despre această sărbătoare, portalul Basilica.ro notează:Sfânta și cinstita Cruce pe care o sărbătorim este de fapt lemnul Crucii pe care Domnul Hristos a fost răstignit pentru mântuirea noastră. Precum se știe, cinstirea Sfintei Cruci începe din timpul Apostolilor.
Sfântul Apostol Pavel scria galatenilor, vorbind despre taina Crucii: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Iar, în altă parte, tot el spune: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18).
Cu această cinstire față de taina Crucii au străbătut creștinii tot timpul prigoanelor, trei sute de ani, până în vremea când a ajuns împărat la Roma Constantin cel Mare (306-337). Vremea marelui împărat, la rândul ei, a fost pentru creștinătate ca o adevărată naștere din nou a evlaviei față de Sfânta Cruce, moștenită de la Apostoli.
Mai întâi împăratul Constantin însuși s-a creștinat, printr-un semn ceresc, ca și Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului, și anume prin arătarea, în amiaza zilei, pe cer, a semnului Sfintei Cruci, alcătuită din stele și cu îndemnul din stele alcătuit: „Prin acest semn vei învinge!”.
Deci, văzând în aceasta un semn dumnezeiesc, împăratul porunci meșterilor lui și făcând cruce mare din aur și din pietre scumpe, după chipul ce se arătase, porunci ca acest semn să meargă înaintea oștilor sale. Iar după ce a biruit oastea lui Maxențiu, în anul 312, la Podul Milvius, pe Tibru, marele Constantin a intrat biruitor în Roma. În anul următor, el a dăruit libertate creștinilor prin edictul de la Mediolanum (Milano), din anul 313.
Un alt fapt de sporire a evlaviei către Sfânta Cruce, fără de asemănare, a fost descoperirea la Ierusalim, tot în acest timp, a lemnului Crucii, pe care a fost răstignit, pentru noi, Hristos Domnul. Se știe că, ajuns singur stăpânitor peste toată împărăția romanilor, marele Constantin a trimis pe maica sa, Sfânta Elena, în Țara Sfântă, spre cercetarea și înnoirea Sfintelor Locuri și spre căutarea lemnului Crucii Domnului.
Deci, pe când se săpa pământul pentru temeliile marii biserici a Învierii Domnului, prin dumnezeiasca purtare de grijă s-au aflat, nu departe de Sfântul Mormânt, trei cruci, adică Crucea lui Hristos și cele două cruci pe care au pătimit tâlharii.
Și nu numai crucile, ci și piroanele le-au aflat. Deci, neștiind împărăteasa și întrebându-se care să fi fost Crucea Domnului, s-a arătat prin minunea ce s-a făcut cu o fecioară moartă ce o duceau la îngropare, că a înviat-o cu puterea Crucii lui Hristos, iar celelalte cruci nu au arătat niciun semn de minune.
Și s-a închinat împărăteasa Crucii lui Hristos și a sărutat-o și, împreună cu ea, tot poporul. Și, neîncăpând tot poporul să se închine, s-a rugat mulțimea ca măcar să o vadă și să fie binecuvântată. De aceea, s-a urcat atunci fericitul Macarie, episcopul Ierusalimului, pe un amvon înalt și a ridicat cinstita Cruce a Domnului, pe care văzând-o poporul a început a striga: „Doamne, miluiește!”.
Și a fost descoperirea aceasta a Crucii Domnului ca o zguduire a întregii creștinătăți și, de atunci, a început a se prăznui în fiecare an Înălțarea Cinstitei Cruci, la 14 septembrie.
Alt fapt care a mărit cinstirea Sfintei Cruci a fost arătarea semnului Crucii Domnului pe cer la Ierusalim, pe vremea împăratului Constanțiu, fiul marelui Constantin (337-361), în Duminica Cincizecimii, la 7 mai 351, pe la ceasul al treilea din zi. Și a stat acest semn al Crucii, mai luminat decât soarele, deasupra muntelui Golgota și tot poporul privea, minunându-se cu mare teamă.
De acest semn minunat a înștiințat Sfântul Chiril, episcopul Ierusalimului, prin scrisoare, pe împăratul Constanțiu, sfătuindu-l spre dreapta credință, că era arian; iar Sozomen istoricul scrie că, din arătarea aceasta a Crucii pe cer, mulți s-au încredințat că Hristos este Mesia și au venit la dreapta credință, văzând ei că aceasta nu este alcătuită de oameni, ci de Duhul Sfânt, fiind mărturisită cu semne din cer.
A sporit, în sfârșit, cinstirea Sfintei Cruci și prin biruința ei asupra perșilor, pe vremea împărăției lui Heraclie (610-641). Perșii au cucerit Ierusalimul în anul 614 și l-au jefuit, luând între alte odoare de preț și lemnul Sfintei Cruci și ducându-l în capitala lor, la Ctesifon. Dar împăratul Heraclie a trecut la luptă și a învins peste tot.
Perșii au fost siliți să aducă înapoi, la Ierusalim, lemnul Crucii, care a fost încredințat, în anul 629, Sfântului Zaharia, patriarhul Țării Sfinte. În anul 633, împăratul Heraclie a mutat cea mai mare parte din lemnul Crucii, de la Ierusalim, în capitala sa, Constantinopol.
Dar de atunci, la Înălțarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, se prăznuiește și această biruință a Crucii Domnului asupra perșilor. În afară de acest praznic, Biserica Ortodoxă cinstește, de încă trei ori pe an, Sfânta Cruce: în a treia duminică din Postul Mare, la 7 mai și la 1 august.
Din multă evlavie, lemnul Sfintei Cruci a fost împărțit în părticele mici și trimis la diferite biserici. Dar, ca „putere a lui Dumnezeu”, Crucea Domnului rămâne una și păstrează în lume taina și lucrarea ei, vie și întreagă.
Ea rămâne în veci cel mai sfânt Altar al celei mai înalte Jertfe: dumnezeiasca Jertfă a Răscumpărării lumii întregi și a noastră, a tuturor, o dată pentru totdeauna. Acestei Cruci prin care se arată „puterea lui Dumnezeu” ne închinăm spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim”.
Sfinții Părinți au rânduit Post pentru acest praznic, asemuind această zi cu Săptămâna Mare, cu pătimirile Mântuitorului. De aceea, este un praznic al Postului și rugăciunii.
