Când discutam, cu mulţi ani în urmă, cu prietenul meu, nenea Ion Barbu de Vâlcea, despre temele unei întâlniri a scriitorilor, i-am vorbit, poate prea patetic, poate prea implicat, despre tema voievodului luminat Constantin Brâncoveanu. Domnia sa, însă, a primit cu sufletul deschis această pledoarie, cum putea să facă altfel, Brâncoveanu se născuse şi el, cu trei sute şi mai bine de ani în urmă, în judeţul Olt, marcase din plin harta culturală a Vâlcii, cu Horezu, cu Dintr-un lemn, cu amintirea lui Antim Ivireanul, gruzinul adus de la Constantinopol ca să slujească divin cultura română.
Mi-a propus nenea Ion să pregătesc o comunicare despre Brâncoveanu în viziunea genialului Nicolae Iorga. Cărţile există, n-are rost să le reinterpretez eu stângaci ca într-un exerciţiu de admiraţie. O să reţin doar o sintagmă iorghistă care a devenit un steag al vieţii mele: naţionalism cultural. Da, în asta cred, până la capăt, ăsta este protocronismul pe care îl pun la zid cominterniştii de rit nou, intelectualii subţiri până la străvezime care au făcut şi fac salamalecuri la Est şi la Vest, strâmbând din nas la orice este valoare naţională.
Ce a reprezentat Constantin Brâncoveanu pentru istoria românească, pentru cultura românească? În primul rând, perpetuarea ideii coroanei bizantine de împărat al Răsăritului. Cel mai îndreptăţit să-şi pună pe frunte această coroană era prinţul valah care construia aici, la Carpaţi, un stat al renaşterii româneşti, o idee a supravieţuirii între imperii vrăjmaşe.
De la Brâncoveanu, Ţara Românească a căpătat un stil, singurul de altfel, inconfundabil, un stil de sorginte dacică (priviţi vasele vechi din comorile dace!) trecut prin filtrul bizantin. Nu roman, prieteni, romanii ne-au transmis doar constanta militară a castrelor greoaie, aşezate în calea vântului barbar. Dar noi, coborâtori din geţi, am fost soldaţi numai de nevoie, altfel am fost păstori, secerători şi artişti.
Brâncoveanu şi constructorii lui şi cărturarii lui au făcut această sinteză profundă a stilului brâncovenesc. Ascuns în palatele luminate, la Potlogi, la Mogoşoaia, în casele boiereşti şi ţărăneşti din Câmpia Română, în mânăstiri, pe ceramica nemuritoare de Horezu, în cărţile tipărite de Antim, de Coresi, de toţi cei care s-au nevoit, ascultaţi sunetul acestui verb, pentru cultura română.
Venea, de peste timp, ideea unui liberal din secolul al XX-lea, Eugeniu Carada, cel care spunea: Pentru ţară, cu oricine, oricând, împotriva oricui.
Da, aşa a fost Brâncoveanu. Şi-a construit primul serviciu de informaţii din istoria românească, a negociat cu austriecii, a încercat şi varianta rusească, s-a întors la turci, pentru că toţi ceilalţi erau ticăloşi, s-a zbătut să păstreze ţara asta, la mijloc de rău şi bine, cum va zice Ion Barbu – Dan Barbilian-, iar atunci când totul s-a prăbuşit, pentru că trădarea a venit din interior, din casa lui, din sufletul mic al vărului său, Ştefan Cantacuzino, a acceptat senin moartea, pentru că avea vocaţia martiriului ca şi alt prinţ oltean divin, Mihai, cel care şi-a pus capul în Câmpia Turzii.
O fi fost Brâncoveanu foarte bogat, o fi pus dări pentru a-şi zidi în piatră ideile, o fi bătut el bani de aur, o fi fost el Altân Bei, cum îi ziceau turcii, Beiul Aurului, dar a făcut pentru neamul ăsta de lângă Carpaţi mai mult decât zeci de voievozi mititei, slugarnici şi devotaţi imperiului de la Bosfor.
Şi acum, o să vă ofer două secvenţe istorice care bat, ca subiect, orice mare piesă a lui Shakespeare.
Prima: scena executării lui Brâncoveanu, a fiilor săi şi a credinciosului său Ianache Văcărescu. Toţi copiii, pe rând, au fost întrebaţi de turci dacă renunţă la credinţa lor. Asta ar fi fost miza cea mare a înfrângerii Brâncoveanului. Toţi, chiar şi Matei, care a avut un moment de ezitare, şi-au pus capul pe butuc pentru credinţa creştină şi, în fond, pentru mica lor patrie de la Dunăre, oferind în veac, astfel, cel mai mare exemplu de patriotism adevărat pe care îl poate primi un popor. De faţă erau toţi ambasadorii marilor puteri europene, o UE avant la lettre venise să vadă spectacolul. Aşa cum va face întotdeauna.
Trupurile Brâncovenilor au fost puse în saci, aruncate în Bosfor, au fost pescuite de oamenii Doamnei Marica, soţia Brâncoveanului, ce femeie admirabilă, care a stat ani de zile aici, aproape, la mânăstirea Surpatele, de unde se zice că Brâncoveanu i-ar fi săpat un tunel de fugă ce ajungea în Transilvania, la Sâmbăta; şi au ajuns, cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului, la Mânăstirea Halki din Grecia, de unde au fost aduse, după patru ani, la Biserica Sf. Gheorghe Nou, în inima Bucureştiului.
Într-un Ev Mediu întunecat, al crimelor de tot felul, să retezi capul celor patru feciori ca patru brazi, în faţa bătrânului lor tată, mi se pare îngrozitor.
Cel puţin, în istoria mai contemporană, alţii, umani până-n prăsele, l-au omorât pe fiul domnitorului hulit în moduri mai perverse, oricum, ceva mai târziu, deşi scopul nu era altul: să nu existe un urmaş care să vină pe vreun val al istoriei să-şi ceară tronul.
Iar cât priveşte tragedia Brâncoveanului, închipuiţi-vă, oameni buni, trăitori peste trei veacuri, plângerea Doamnei Marica, pe malul Bosforului, căutând sacii în care pluteau fără cap soţul ei voievod şi copiii ei frumoşi, pentru a le face rânduiala românească de înmormântare!
Până aici au fost, poate, lucruri ştiute.
De aici, aş vrea să vă spun o poveste vrăjită, legată de locurile în care suntem.
Ştefan Cantacuzino, vărul lui Brâncoveanu, uneltise împotriva lui, îl vânduse turcilor că întreţinea corespondenţă cu împăratul Austriei, cu Rusia şi cu Veneţia, cărora le trimitea ştiri despre turci, că a acceptat titlul ereditar de principe al Sfântului Imperiu, că a acumulat averi enorme, că a bătut în Transilvania monede de aur. Se pare că la originea turnătoriei era soţia lui, doamna Păuna, fiica logofătului Şerban Greceanu.
Dar iată o întâmplare cutremurătoare din ziua când, la Constantinopol, Brâncovenii erau tăiaţi şi aruncaţi în mare. O reiau din tratatul unui universitar clujean eminent, Ioan Pop Curşeu, intitulat Magie şi vrăjitorie în cultura română:
Însă întâea minune au fost că trimiţând Ştefan Vodă pe doamnă-sa şi pe coconii lui la mânăstirea De-un-lemn unde este o icoană a Maicii Preacestii, făcătoare de minuni, pentru închinăciune şi pentru chip de evlavie, întâmplându-se în zioa de sântă Măriea Mare, adecă Adormirea Preacistii, de era acolo doamna lui (o minune) într-aceeaşi zi au lovit pe această doamnă a lui Ştefan Vodă nevoe, lovitură, îndrăcire cât s-au spărieat toţi câţi erau acolo cu dânsa şi să mira ce să-i facă. Şi multă vreme cu acea îndrăcire au fost. Şi această întâmplare fiind, iar n-au venit Ştefan Vodă şi cu ai lor la cunoştinţă ca să-şi vază păcatul ce l-au făcut pentru care Dumnezeu şi minune mare au făcut de s-au îndrăcit doamna sa şi să fie căzut la pocăianie, ci au zis că o au fermecat călugăriţele de acolo împreună cu o călugăriţă anume Olimbieada, ce era mătuşă doamnii Păunii, sor cu mumă-sa şi le-au pus la mare pedeapsă pe toate şi pe unile din muieri le-au şi spânzurat şi pe mătuşă-sa Olimbiea o au trimis la Bâţcov, la mânăstire şi o au zidit într-o chilie, lăsându-i numai o ferestrue de-i da pe acolo pită şi apă. Această pocăinţă făcea ei pentru păcatele lor. [sursa: Istoria Ţării Rumâneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717, Cronica anonimă, ediţie întocmită de Constantin Grecescu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1959, pp.122-123].
Cum a plătit mai târziu însuşi Ştefan vodă trădarea lui, ne spun cronicile: tot la Constantinopol, în Duminica Sfintei Treimi, în 7 iunie 1716, la ora patru din noapte, fură spânzuraţi, întâi principele Ştefan şi apoi părintele său, iar capetele lor tăiate, apoi golite şi umplute cu câlţi, se trimiseră Marelui Vizir la Adrianopol. Astfel începea epoca domniilor fanariote şi în Valahia.
Cam aşa a fost o filă din istoria trădării la români. Cu exemple nenumărate. Aşa s-a ajuns la principiul existenţial să-i moară capra lui, apoi la etapa următoare, modernă, să moară vecinul ca să iau eu capra.
De acolo, de departe, din istorie, ticăloşia urcă spre noi şi aşa am ajuns ca azi, în epoca umanismului capitalist, să ne vindem trecutul, prezentul şi, dacă mai există, viitorul.
Nu mai avem timp şi îndurare să ne împărtăşim de tragedia Brâncovenilor. Nici măcar n-o mai cunoaştem. În şcoală învăţăm tot felul de prostii europene şi mai puţin europene. Istoria naţională a ajuns obiect facultativ.
Doamne fereşte, să fie nevoie vreodată să spui bărbaţilor tineri, femeilor tinere, tuturor oamenilor acestui neam, că e nevoie să pună mâna pe armă şi să fie gata să moară pentru ţară şi libertate!
Iertaţi-mă că v-am tulburat din percepţia dumneavoastră despre sărbătoarea dedicată lui Constantin Brâncoveanu. O să închei, vă promit, cu amintirea unei balade, mai bine zis, cu amintirea unei balade şi a unei elegii despre trecerea lui Brâncoveanu în memoria acestei naţii.
Balada populară a fost culeasă din Olt şi sună cam aşa: Verde, verde bob secară,
Ciudă mare, rău îmi pare
C-a venit Dunărea mare,
Iar de mare, mărgini n-are!
Verde, verde-a bobului,
Prin mijlocul Dunării
Tare-mi vine şi-mi soseşte
D-un caic negru, smolit,
Cu catargul zugrăvit
(…)
Da-n caic cine-mi era?
Să vezi: turcul lui başa
Şi cu aga Mustafa,
Şi cu aga Bălăceanul,
Ce mai voinicel, sărmanul,
Cu Constandin Brâncoveanul,
Crede-n Dumnezeu, sărmanul!
(…)
Să vezi, el unde trăgea?
Zi-i ş-alt’dată matostat,
Din oraş, din Ţaligrad,
La cinstitul de-mpărat,
Ca să-şi piarză al său cap!
Verde, verde lăculeasă,
Pentru Ţara Românească,
N-o lăsa ca s-o robească,
Turcii ca s-o stăpânească.
Când sultanul îi cere voievodului să-i dăruiască ţara şi să renunţe la „legea” lui creştinească, Brâncoveanu răspunde:
Împărate dumneata,
Nu-ţi dăruiesc eu ţara,
Ţara şi bogăţia
(…)
Fă cu mine ce oi vrea,
Nu mă dau în legea ta!
Închei aceste scurte consideraţii dedicându-i lui Constantin Brâncoveanu o Elegie balcanică:
La marginea Dunării, la lumina lunii
acolo, sufletul meu, fumegos
ca un cuţit de sârb supărat
taie istoria până la os
Eu am fost prinţ în Bizanţ,
eu am fost tatăl
acelor copii care au murit copii
Eu, Brâncoveanul, nebunul de frumuseţe
nu mă meriţi dacă nu mă ştii
Eu, de la Dunăre-n jos, de la Dunăre-n sus
eu, între turc şi ’ntre rus
Doamne, balada a murit prea demult
doar ecoul ei târziu îl mai ascult
Am alte cruci, mi le zidiră anii
de la est ruşii, la vest – americanii
Doamne, se repetă istoria
simt până-n nervi nenorocul, mânia
foaie verde nu mă pierde
foaie verde România
Nicolae Dan Fruntelată / UZPR
