Aud mereu comentarii – unele din partea analiștilor serioși de geopolitică actuală – de tipul: „Puterea Americii este în regres. SUA se întorc cu arme și bagaje dincolo de Atlantic și își proiectează sistemul de resurse economice, politice și mai ales militare în Pacific’’. Aparent, așa ar sta lucrurile și o serie de elemente de condiționalitate vizibile – chiar notorii, în unele cazuri – demonstrează aserțiunile de mai sus. În opinia mea, realitatea este însă ușor diferită. Voi încerca să explic luând ca exemplu retragerea Americii din Europa cu accent pe Mediterana Extinsă. Termenul este de origine italiană și se referă la o regiune care cuprinde statele din sudul Europei, nordul Africii, Sahelul, Orientul Mijlociu și bazinul Mării Negre.
Un nou echilibru geopolitic planetar
Analizând evoluția prezenței Americii pe scena internațională în ultimul deceniu, observăm o pierdere de viteză în exercitarea puterii și influenței, cu care ne obișnuise după câștigarea Războiului Rece. Cauzele sunt legate întrucâtva de schimbările din politica externă a Washingtonului și foarte mult de ascensiunea Chinei și extinderea influenței acesteia acolo unde spațiile au rămas fără stăpân. America a impus europenilor decolonizarea în anii ‘50 și ’60, dar retragerea din Vietnam i-a adus o scădere de popularitate și influență în Asia de sud-est. Greul bagaj colonial al foștilor stăpâni din Africa i-a exclus din geopolitica acestui continent, cu excepția Franței care se autoexclude acum, după ani de neocolonialism în Sahel. China, în primul rând – secondată de Rusia și Turcia – reprezintă ,,triunghiul’’ noilor puteri coloniale africane, dar modul de acțiune e diferit, mai bine zis – soft.
Revenind la subiect, Statele Unite au încă cea mai mare economie din lume și cele mai puternice forțe armate. Cu unele excepții – o parte a Africii, unele țări din America Latină, Asia centrală și de sud-est și parte a Orientului Mijlociu – America nu a fost depășită de China la capitolul influență în nicio regiune importantă a lumii. Aici însă, se impune o precizare.
Întoarcerea spre Asia – pivot to Asia – de la Obama la Trump și Biden
Începând cu 1990 – după victoria în Războiul Rece – America si-a extins prea mult câmpul strategic în exterior, bazat pe angajament politic, financiar și militar. În mod normal, Washingtonul ar fi trebuit să-l limiteze întrucât marea amenințare din partea URSS încetase. Discrepanța dintre cheltuielile militare și cele sociale a generat nemulțumiri interne propagate până în ziua de azi. Mai mult, operațiunile pe linie de protecție a unor state s-au extins și în zone unde interesele americane reale erau minore sau nu existau.
Momentul adevărului plutea în aer. Erau prea multe cheltuieli acolo unde nu era nevoie. După ce Obama a cochetat un timp cu ideea, Donald Trump a rupt lanțul tradiției înțelegând că Pacificul este tabla de șah pe care trebuie să câștige orice partidă, alocându-i cele mai bune și mai multe resurse. Să nu ne imaginăm că dacă va redeveni președinte ar reduce cheltuielile militare ale Americii. Dimpotrivă. Dar le va distribui preponderent spre Pacific. Europa, Orientul Mijlociu – chiar America Latină – vor merge la orfelinat. Africa nu mai are loc nici măcar acolo. Putin a încurcat puțin lucrurile, dar vine Trump și le descurcă…!
Retragerea Americii din Mediterana – eroare sau necesitate
Mediterana a devenit al doilea front – unul secundar desigur, dar important – după invadarea Ucrainei de către Rusia. Rămâne însă placa turnantă între Europa, Asia, Africa. Pe aici trec fluxurile comerciale ale riveranilor și mai ales cel care își are originea în canalul Suez: 12-14% din comerțul mondial. Ar trebui să fie un pol al stabilității, dar nu mai este demult, cum de altfel, nu mai este nici prelungirea sa nordică, Marea Neagră. În timpul Războiului Rece, URSS și Statele Unite aveau câte o flotă în apele Mediteranei. Când se întâlneau în patrulare, se salutau ,,prietenește’’ iar marea era sigură. Sau cel puțin, părea. Flotele mai sunt și acum, dar reduse ca importanță. În ultima vreme, Rusia pare să fi revenit la vechile obiceiuri reincluzând Mediterana în sistemul său de interese, de când a intervenit în Siria și și-a extins influența în Africa. Dar nu-i singurul ,,străin’’ în bazinul mediteranean. China – cu achiziția de porturi în Grecia, Italia, Spania, Algeria și influența în nordul Africii – o urmează îndeaproape. Și Iranul, cu un ,,cap de pod’’ numit Hezbollah în Liban, emite pretenții în estul Mediteranei.
George Miloșan
Foto: Wikipedia
