Lumea dură a presei nu s-a grăbit niciodată să vorbească deschis despre sindromul post-traumatic de care, aidoma militarilor, suferă și unii jurnaliști care relatează din mijlocul bombardamentelor. A fost nevoie de o „fisură” de calibru în această armură de tăcere și aceea s-a petrecut în clipa în care unul dintre cei mai cunoscuți profesioniști ai BBC, Fergal Keane, a mărturisit că luptă cu PTSD de ani. A fost un moment în care veteranul reportajelor din zonele de conflict deschis anunța că trece pe postul de editor „pentru a continua să se recupereze”. Dintr-o dată, maniera de „tratament” standard, cu un pahar cu tărie, era înlocuită cu un diagnostic și o urmare efectivă, notează BBC. Corporația a reacționat prin vocea șefului Departamentului de știri, Jonathan Munro: „Această deschidere legată de PTSD este și curajoasă, și binevenită”. A fost un alt moment de referință vizavi de acceptarea publică a unei realități.
Keane nu este primul jurnalist reputat care trage un semnal de alarmă
vizavi de efectele pe care relatarea despre atâtea tragedii la care reporterii sunt martori în zonele de conflict le are asupra psihicului lor, oricât de puternic ar fi. Colegul său de la BBC Jeremy Bowen, editor pentru Orientul mijlociu, a vorbit despre propriul diagnostic în anul 2017, detaliind episoadele de depresie și reacțiile de respingere vizavi de propria profesie. De asemenea, corespondentul Janine di Giovanni a descris în cartea sa de memorii, „Ghosts by Daylight”, din anul 2011, felul în care „crizele au devenit normalitate și această viață reală, cu toate muchiile sale ascuțite, era teribil de dificilă”.
Traume similare cu ale militarilor
Cu două decenii în urmă, psihologul sud-african Anthony Feinstein pleda pentru introducerea antrenamentului pentru acest tip de traumă în rândul jurnaliștilor care relatează din locuri în care tragedia umană este la ordinea zilei. Și-a argumentat atunci recomandarea cu rezultatele unui studiu derulat pe 140 de profesioniști media, din care a rezultat faptul că reporterii din teatrele de operațiuni cele mai violente sunt semnificativ mai traumatizați psihic decât colegii lor de breaslă. Cercetarea a continuat, în anul 2018 fiind deja studiate efectele reportajelor despre violențe asupra a 684 de jurnaliști care au relatat de la diverse evenimente cu impact teribil, ca atacurile de la World Trade Center, „Primăvara arabă”, luările de ostatici sau războiul drogurilor din Mexic. În toată această perioadă, și mai ales pe termen mediu și lung, experții au avut surpriza să constate că urmările asupra psihicului jurnaliștilor aproape le egalează pe cele ale militarilor angajați direct în lupte.
Profesioniștii din redacții, expuși
Experții atrag atenția asupra unei alte alarme în domeniu: nu doar 
jurnaliștii care se află fizic, efectiv, în teatrele de operațiuni, ci și cei care se ocupă de astfel de știri în redacții și urmăresc încontinuu materiale despre violențe, atacuri teroriste, procese ale unor acuzați de crime de război, tragedii umane riscă sindrom post-traumatic. Problema este cu atât mai stringentă cu cât lumea digitală în care navighează profesioniștii media abundă de astfel de știri. În cadrul unui studiu derulat de organizația Eyewitness Media Hub, s-a ajuns la concluzia că jurnaliștii din redacții sunt bombardați zi și noapte cu știri despre atrocități de tot felul, materiale grafice oribile care, acumulate în context de profesie, în exces, ajung să provoace traume chiar dacă profesioniștii care le urmăresc și apoi le redactează nu ies din redacții.
Firește, nu se poate porni de la ideea că toți jurnaliștii vor suferi, la un moment dat, de PTSD. Dar cazurile confirmate și rezultatele acestor cercetări sunt de natură să determine agenții de presă de top, ca BBC sau Reuters, să decidă să-și fortifice reporterii și redactorii, să-i pregătească, să-i antreneze pentru a face față asaltului de știri cu conținut traumatizant, care îi pot afecta mai devreme sau mai târziu. Keane însuși consider ăcă ieșirea sa din linia întâi a reportajului de front pe care l-a realizat la cele mai înalte standarde atâtea vreme trebuie să se constituie într-un semnal că este momentul ca afecțiunile mentale provocate jurnaliștilor de ceea ce relatează să fie recunoscute ca atare și mai ales să se treacă la măsuri de a le preveni sau, după caz, de a le combate efectele, „fără ca acest lucru să afecteze în vreun fe calitatea relatării jurnalistice”.
Roxana Istudor
