N-a plouat de câteva luni. Și s-a lăsat o secetă cumplită, care a compromis toată roada câmpurilor.
Primarul comunei a intrat în biroul adjunctului său și l-a amenințat:
– Dacă nu va ploua nici în săptămâna următoare, să știi că aștept să-ți dai demisia! Ai înțeles?, se răsti edilul.
– Păi, cum să fac eu, domnule primar, să plouă?, bâigui bărbatul disperat.
– Se vede că n-ai înțeles! Dacă seceta va continua, nu mai ai ce căuta la serviciu!, urlă edilul și ieși în grabă trântind ușa după el.
Bietul om, multe a făcut în viață: și tâmplărie, și olărit, și muncă la câmp, știa chiar și să brodeze, dar cum să influențeze el, un biet țăran, cerul?
Ajuns acasă necăjit, nu putea nici să mănânce, nici să doarmă și se gândea numai la vorbele șefului, care se vede că i-a pus demult gând rău. Probabil că voia să-l oblige să-și dea demisia pentru a angaja pe altcineva în locul lui, poate vreun prieten, o rudă sau poate chiar un străin. Și i-a cerut să realizeze un lucru pe care doar Cel de Sus îl putea înfăptui, tocmai pentru că nu avea niciun alt motiv să-l concedieze.
– Dar n-am să mă dau bătut!, și-a zis omul. Am să îngenunchez către peretele de la răsărit și-am să stau acolo până va ploua.
Hotărât, s-a așezat pe podeaua de scândură, și și-a împreunat mâinile ca să se roage fără cuvinte pentru că rugăciuni nu știa. Și-n felul acesta a trecut o oră, o zi, o săptămână, o lună, nu știe nimeni…
Și brusc, într-o liniște deplină a auzit în ușă câteva bătăi puternice. A deschis ochii cu greu, ca și cum cineva între timp îi lipise o pleoapă de alta, și a încercat să răspundă, dar cuvintele i-au rămas pe barba lungă pe care o avea întinsă până la pământ, și nu putea să înțeleagă când a reușit aceasta să-i crească. Dar mirarea i-a fost scurtă pentru că loviturile din ușă îl împiedicau să gândească. Și când a deschis-o, a observat cu stupoare că plutește pe-o mare imensă de apă, cu casa lui din bârne cu tot, iar în fața lui, într-o barcă nu se afla nimeni altul decât primarul, care vâslea continuu.
– Te rog, oprește ploaia!, i-a spus acesta. De câteva luni vin din urma casei tale ca să pot s-o ajung, și nu pot! Și abia astăzi am reușit să-ți ating ușa cu vâsla și să bat în ea, căci de câte ori mă apropii de locuința ta, asupra mea năvălește un vânt puternic și mă-ntoarce înapoi. Te rog, oprește ploaia, căci plouă de-un an fără să mai vedem soarele! Și-ți promit că te voi angaja înapoi, strigă primarul disperat.
Omul zâmbi pentru prima dată în ultimele luni sau în ultimul an și privi în jur cu multă liniște, ca apoi să întrebe:
– Dar unde-i Primăria, domnule primar? Căci nu văd decât o apă…
– Vom construi un oraș pe ape, un oraș al nostru, chiar în locul acesta, dacă vrei! Vom face Primărie modernă, o Primărie plutitoare! Și o să ne invidieze toată lumea, iar tu, poți să fii chiar tu primarul, zău, și dacă vrei, aș putea să fiu chiar eu ajutorul tău!, a zis omul și s-a ridicat în picioare vrând să fie mai convingător, doar că în timpul acela a început să plouă și mai tare, iar vântul puternic l-a trântit în barcă și n-a mai putut să spună nimic, doar omul nostru a șoptit în taină:
– Vorbește tu cu cerul, omule, căci eu nu sunt decât un biet țăran, care abia a învățat să se roage!
Doina DABIJA
