Pe distinsul Gheorghe Văduva (fost general de brigadă, doctor, cercetător științific gr. I, redactorul șef al redutabilei reviste Univers Strategic, autorul a peste 20 de volume literare și a numeroase cărți și articole de strategie militară/cercetare), n-am avut onoarea să-l cunosc în mod direct, nici măcar la telefon, ci prin intermediul domnului profesor Nicolae Grigorie-Lăcrița, care mi-a furnizat mai multe materiale elogioase despre acest brav român, motiv întemeiat să-l așeze în galeria oamenilor de seamă ai nației și să-l numească „Om de succes prin puterea minții sale”.
Întrucât numărul oamenilor se tot reduce (al celor de mare gabarit moral-spiritual cu atât mai mult), pe măsură ce populația planetei crește (efectul Flynn este o categorică dovadă în acest sens), tare mi-ar fi plăcut să-l cunosc în mod nemijlocit pe domnul Văduva și să-l stârnesc la vorbă, cam așa cum l-am cunoscut pe senzaționalul Petre Țuțea în garsoniera sa, din următoarele motive:
1) de la astfel de oameni, a căror tăcere este atât de grăitoare, ai enorm de multe lucruri de învățat;
2) în câteva poezii, maestrul Văduva pomenește de Iza, Săpânța și Oaș, subiect pe care – ca maramureșean get-beget – mi-ar fi plăcut să-l discutăm pe larg într-o degajată întâlnire tête-à-tête, poate la fel ca în discuția cu „țăranul imperial” Țuțea în anul 1990, când – aflând gânditorul de la însoțitorul meu (cadru didactic la Universitatea din Cluj) că sunt sighetean – la țanc și-a amintit și apoi a vorbit cu mult entuziasm despre prietenul lui Gheorghe Tite de Săpânța, ambasadorul României la Budapesta în perioada interbelică.
Neavând această șansă, trebuie să mă mulțumesc cu ceea ce am primit, respectiv cu ceea ce mi se pare că am dibuit în plan moral-spiritual despre remarcabilul om Gheorghe Văduva, din atenta citire a două volume de poezii ale domniei-sale. Și iată cum încetul cu încetul mi s-a cristalizat convingerea că, cel puțin în actuala fază a vieții maestrului, există nu numai deosebiri între celebrul filosof ebraico-olandez Baruch Spinoza (excomunicat, fericit în sărăcia lui lucie, mort la 44 de ani) și ilustrul nostru compatriot (om dârz, cu însemnate împliniri profesionale, științifice și sociale, pilduitor de activ la peste 80 de ani), ci și nobila asemănare cauționată de căutarea adevărului.
Da, căci – ne informează profesorul Petre P. Negulescu în Istoria filozofiei moderne (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1972) – Spinoza „și-a părăsit familia și averea, și a suferit să fie blestemat și urât de întregul său neam, numai ca să se poată consacra pe de-a întregul cercetării dezinteresate a adevărului”, convins fiind că cei mai mulți oameni sunt nefericiți deoarece „își iau ca țintă a dorințelor lor lucruri pieritoare, ca avuția, voluptatea , gloria”.
La rândul lui, Gheorghe Văduva vorbește în poezia sa (Patron de jug, Porcii din palate etc.) cu curaj despre infamia globalismului și a politicii postdecembriste. La fel în vastul articol Harababura periculoasă a unei organizări dezorganizate, unde întrebuințează uneori formulări nițel edulcorat-voalate pentru a atinge același demn scop: „Lumea n-ar trebui să se bazeze pe competiție, ci doar pe performanță”; „Credința este valoarea supremă”; „Dacă există o unitate a acestei lumi, fie și în harababura ei (pe care o generează tot felul de interese, cele mai multe conflictuale, războinice), această unitate este dată nu de interese, ci de sistemele de valori ale acestei lumi”; „Cu economia la pământ, cu resursele cedate străinătății, cu marea ei masă de creiere emigrate în Occident și cu niște neputincioși, sau cum vreți să le spuneți, dar numai patrioți nu, România nu are, practic, aproape nicio șansă să se dezvolte și să conteze în concernul european”; „Credința este platforma sensibilă, puternică, interiorizată, deopotrivă profundă și expansivă, care aduce liniște, siguranță, încredere, motivație și energie”; „Oricum lumea este conflictuală, oricât ar fi ea de civilizată”; „Acest cinism geopolitic și geostrategic, (…) constituie mai mult decât o simplă îngrijorare”.
N.B.: Între timp, tot prin amabilitatea domnului profesor Nicolae Grigorie-Lăcrița, am intrat în posesia numărului de telefon al domnului Gheorghe Văduva, precum și a permisiunii domniei-sale de a-l suna, așa că merită, zic eu, să adaug la cele scrise mai sus (să-i spunem „portretul moral-spiritual general”) câteva „tușe” personale, izvodite de conversația purtată. Dialogul nostru extrem de animat și bogat (puțină literatură și politică, multe istorii și amintiri, îndeosebi cele legate de Maramureș și Oaș – zonele Turț și Cămârzana) a durat mai bine de o oră. Oricât a fost ea de plăcută și însuflețită (pentru amândoi, lucru confirmat de distinsul meu interlocutor), tot a trebuit la un moment dat s-o închei cu părere de rău, știind de la domnul profesor Lăcrița că nu stă deloc bine cu sănătatea. Cu toate astea, pe parcursul lungului dialog, presărat cu delicioase acolade și punctări (da, am fost inspirat să-i asemuiesc pe acești doi remarcabili români!), maestrul Văduva n-a dat semne de oboseală (același ton calm, echilibrat și politicos, aceeași memorie fără cusur, aceeași fascinantă revărsare de cunoștințe temeinice din „arsenalul” omului plenar), căci după ce în prealabil a fost de acord să continuăm discuția și m-a invitat să colaborez la prestigioasa revistă Univers Strategic, la final mi-a făcut această emoționantă mărturisire: „După ce mă voi însănătoși, cea mai fierbinte dorință a mea este să merg din nou în Maramureș și Oaș, adică acolo unde, în calitate de jurnalist militar, am întâlnit statornica omenie a dacilor liberi și unde, ca într-o lume nemarcată de timpul rău și bolnav, încă se păstrează autenticul nostru rural, adevăratul nucleu al românismului”.
George Petrovai
Foto: Facebook
