Mai din obidă, mai din alte motive, ne-am obișnuit cu un ton glumeț până la ironie aprigă, căutând să ne dovedim superioritatea. Participăm cu drag la dispute verbale satirice, discutăm despre alții cu mult umor de categorie grea, pârjolim holde și otrăvim fântâni în jurul nostru, râzând, de parcă ne-ar defini cumva însingurarea voluntară din mijlocul unui rânjet cât cel mai barbar rictus posibil.
Vremurile nu sunt cele mai plăcute. Ne răsfățăm uneori cu această explicație, ocolind motivații și eludând rezolvări, sprijinind de gard un fel de a fi care îi afectează și pe alții, poate mai mult decât pe noi înșine. Vremurile și comportamentele umane cărora le dau naștere ne vor fi mereu scuză atunci când zăbovim în eroare, ascultând cum crește în jurul nostru mătrăguna și nu iarba de leac.
Pe de altă parte, exact însingurarea noastră întru viscerala neputință tinde să ne contrazică, oarecum, comportamentul. Deoarece instinctul sănătos al oricărei persoane o va determina să evite țambra ascuțită a gardului existențial, nu să se așeze mai confortabil în acel loc inutil de înalt. Noi, însă, găsim remediul durerii la adăpostul unui râs pseudohomeric, apucând mânerul hohotului și învârtind această unealtă în jur, până la eliberarea forțată a unui spațiu prea mare. Râdem ca să nu plângem, știu, însă și plânsul, în anumite circumstanțe, vindecă suflete mai rapid și mai sigur decât umorul contondent.
Pașii însoțiți de zâmbet nefiresc se împleticesc sau își continuă succederea neabătuți, însă nu mai rămân prea mulți în jur ca să ne vadă, ca să ne sprijine sau să ne laude, ci totul se desfășoară sub strălucirea calpă a unui astru de mucava, iar spectatorii sunt doar siluete de carton, care trebuie predate la depozitul de recuzită imediat după încheierea șaradei. Devenim actori solitari într-o piesă de un umor burlesc, menită să ne întărească o convingere și numai una: că putem să străbatem singuri drumul către noi înșine și înapoi, fără sancțiunea ori aclamațiile publicului. Deși, straniu, exact pe acestea din urmă le căutăm, parcă uitând că am ales să jucăm cu sala goală și casa, firesc, închisă.
Din acest comportament complex s-a născut râspunsul, acea ricanare cu zâmbet prea larg în fața provocărilor cotidiene, ca o demonstrație aparent umoristică a forței pe care o avem. Nimic nu este prea grav, nimeni nu este prea înalt ori mai presus de noi, totul poate fi redus la o expresie ironică, rostită pe un ton superior.
Este foarte complicat să-ți gestionezi atât sentimentele, cât și reacțiile în fața unui râspuns. Pui o întrebare legitimă, serioasă, cu nuanțe profund existențiale, care poate aduce o schimbare în viața ta sau a altora, iar apoi primești un râspuns, o replică în doi peri, destinată galeriei, nu jocului în sine. Te simți luat peste picior, jignit până la umilire publică, gândești represalii și planifici contraofensive, dar nu poți – și cum ai putea? – să pricepi rostul umorului îndoielnic, mușcător, în acel context. Observi, cu usturimi pe propria piele, că te poți situa, în această situație, doar de o parte sau de alta, ca aliat ori ca dușman al râspunsului, ceea ce nu te înalță prea mult în propriii ochi. Și participi, orice ar fi, indiferent de poziția aleasă, la piesa comică, inițial ca partener de scenă, apoi ca singur actor, în fața unei săli cu mult ecou.
Încă din copilărie am observat că lumea se împarte, adesea, între oameni prea amuzați (nu neapărat și amuzanți) și oameni lipsiți de umor. Extremele acestea se războiesc pe marginea firii, respingându-se ori completându-se, după caz, într-o reprezentație stranie. Și am înțeles că ambele pot deveni, scăpate de sub control, forme ușor maladive ale existenței noastre, adăpostind, incomplet, inutil, persoane care încearcă să reprime, sub o mască diferită numai în zona gurii, sentimente întortocheate, ușor de scăpat de sub control.
Cu toții am primit, măcar o dată, în momente definitorii pentru ceea ce am devenit, câte un râspuns. Unii l-au lăsat să treacă pe lângă ureche, alții l-au recepționat din plin, în suflet, căzând de o parte sau de alta a baricadei. Dar, mă gândesc, viața ar fi tare urâtă fără zâmbet, chiar și unul până la urechi, iar situațiile apăsătoare de pe parcursul existenței sunt mult mai ușor de depășit cu o țâră de satiră în locul ofuscării aburcate pe loc de promovare în eșalonul manifestărilor permanente. Desigur, neseriozitatea este supărătoare, dăunătoare până la extrem atunci când se transformă în modus vivendi. Avem tendința – normală – de a-i evita pe cei atinși de această maladie. Dar, sincer, vă adresez un îndemn: în momentele cele mai grele, când înnegurarea vi se coboară în inimă și greutatea unui întreg univers cernit pare să vă zăbovească pe umeri nemeritat de mult, încercați să luați, pe cât posibil, acele momente în glumă. Mergeți mai departe, fluierând ușor, nu cu nepăsare, ci cu bucuria vieții și încrederea că veți trece ușor peste orice greutate. Oferiți-le, altfel spus, un zâmbet încercărilor menite să vă gârbovească traiul. Rezultatul pozitiv nu este garantat, nu are cum să fie, însă vă promit că această atitudine vă va însenina măcar o clipă, așa cum doar un râspuns bine ticluit poate să o facă!
Alexandru Pripon
