La mijlocul secolului al XIX-lea, România era „monarhie constituțională ereditară” în care „succesiunea se transmitea din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și în linie coborâtoare directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor” conform Articolul 82 din Constituţia României adoptată la 1 iulie 1866.
Fiindcă unicul copil al primului nostru cuplu regal, Carol I de Hohenzollern – Elisabeta de Wied, a fost o fetiță, Măriuca, decedată la vârsta de numai 4 ani, succesiunea a revenit lui Ferdinand-Victor-Albert-Meinard, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern, fratele lui Carol I al României şi al principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. Ani la rând după moartea Măriucăi, nefericita prințesă a României, cuplul regal și românii au nădăjduit la un urmaș direct de sex masculin în familia lui Carol I, dar această speranță nu s-a împlinit.
În lipsa unui moștenitor direct, coroana României urma să rămână în familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Tatăl, Leopold și fratele mai mare al lui Ferdinand, Wilhelm, renunțaseră la drepturile de succesiune la coroana regală a României, așa că sarcina preluării acesteia a ajuns pe umerii unuia dintre fiii mai mici ai lui Leopold Hohenzollern, timidul Ferdinand. El nu și-a dorit să fie rege, dar educația spartană de care a avut parte în familie îi impunea să accepte fără să comenteze sarcinile primite. Când a aflat ce destin îi rezervase soarta, Ferdinand a învăţat limba română, istoria şi geografia României, a petrecut mult timp încercând să cunoască poporul român.
În 27 septembrie/10 octombrie 1914, Carol I înceta din viață la Castelul Peleș, după o domnie lungă de aproape o jumătate de secol, cea mai lungă din toată istoria României, dezamăgit că nu-i putuse convinge pe români să se alăture țării sale de origine în războiul care tocmai începuse, primul război mondial. În aceeași zi a fost proclamat Rege nepotul său, Ferdinand, iar a doua zi, pe 11 octombrie 1914 a depus jurământul de credință ca Rege..
Acesta avea 19 ani când sosise în România ca prinț moștenitor, și 49 de ani la încoronarea sa ca Rege. În acea perioada istorică, casa de Hohenzollern-Sigmaringen avea numeroase legături de sânge cu celelalte monarhii importante din Europa. Vărul primar al mamei lui Ferdinand era Țarul Ferdinand I al Bulgariei, devenit între timp cel mai mare oponent al Regatului Român condus de tizul și nepotul său. Împăratul Francisc Joseph, conducător al Imperiului Austro-Ungar care cuprindea pe atunci provincia istorică românească a Transilvaniei, era de asemenea văr primar cu bunica lui Ferdinand. Împăratul Germaniei îi era unchi, țarul Rusiei îi era bunic Reginei Maria, iar regina Angliei, la fel. Altfel spus Regele Ferdinand și Regina Maria erau rude foarte apropiate cu toate casele domnitoare ale Europei.
Șansa prințului Ferdinand în a se iniția în problemele de conducerea țării a fost aceea că a beneficiat de o lungă, chiar foarte lungă perioadă de „ucenicie” a tronului. Între anul 1889 (când el, la 24 de ani, a devenit moștenitor oficial al Regatului României) și anul 1914 (când a preluat Coroana de Oțel, ca succesor al unchiului Carol I) au trecut 25 de ani. Un timp suficient pentru a se maturiza el însuși și pentru a-i cunoaște pe români. În prealabil, își făcuse în Germania educația militară și științifică, astfel încât se poate spune, printre altele, că Ferdinand a fost, categoric, cel mai educat dintre regii României. În plus, unchiul Carol I a avut grijă ca nepotului său să nu-i fie refuzat nici-un prilej pentru a se instrui într-un anume domeniu ‒ o pregătire de care el nu avusese parte înainte de 1866, dar ale cărei avantaje le știa.
Imediat după urcarea lui Ferdinand pe tron, politicienii români au crezut că-l vor putea manipula mai ușor pe tânărul rege, pentru că nu avea firea rigidă și spiritul critic al unchiului său. Viața a dovedit că n-au avut dreptate. Ferdinand era prietenos, nu brusca și nu repezea pe nimeni, încerca să-i asculte atent pe toți cei cu care venea în contact, dar nu se lăsa manipulat. Se hotăra greu să ia o decizie, dar când o lua, era în deplină concordanță cu propria voință, deși uneori se credea că este mult influențat de Regină și de primul ministru Ionel Brătianu.
Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica, fermecătoarea și pentru el enigmatica țară din est căreia îi devenise conducător nu aveau să se limiteze doar la gestul de a fi renunțat la iubita sa (fusese adânc îndrăgostit de Elena Văcărescu, dar nu se putea căsători decât cu o prințesă de rang regal), la țara sa de origine, la religia sa. Istoria menționează că multe au fost sacrificiile sale pentru România. Tocmai de aceea Regele Ferdinand avea să fie supranumit ” CEL LOIAL”. Faptele sale au dovedit adevărul: acela că Regele a fost cu adevărat un „bun român” care a încercat să ducă o politică de echilibru între partidele politice, așa cum a jurat în momentul încoronării sale. Unii istorici insistă și că Ferdinand ar fi fost de fapt cel mai strălucit rege al României, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită, având în vedere realizările din scurta sa domnie.
Ferdinand avea a se confrunta în timpul domniei, printre multe altele, și cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol, moștenitorul de drept al tronului, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasă, căsătorindu-se clandestin mai întâi cu Ioana „Zizi” Lambrino, cu care va avea un copil considerat nelegitim, deoarece căsătoria lui cu Zizi nu fusese recunoscută de Parlament. În plus, „Zizi” acceptase, în schimbul unei consistente rente viagere, să divorțeze și să renunțe la toate drepturile care i se cuveneau copilului său nenăscut la momentul încheierii înțelegerii. După prima „ispravă” care i-a îndurerat pe ambii lui părinți, Prințul Carol ajunge totuși să se supună familiei și să se căsătorească cu Elena, fiica Regelui Constantin al Greciei. Mariajul era însă sortit pieirii, Carol dezvoltând o pasiune obsedantă pentru amanta sa, Elena Lupescu, cea cu care fuge la Paris în 1926. Gestul său, în ciuda faptului că era căsătorit și i se născuse un băiat, Mihai, a îndurerat nu numai pe membrii familiei sale, ci pe toți românii care-și puseseră mare nădejde în el. Regele Ferdinand se vede nevoit să îl dezmoștenească și să desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil de cinci ani, fiul lui Carol al II-lea și al Elenei, prințesă greacă.
A fost o decizie grea pentru Regele Ferdinand, dar n-a avut de ales. Prințul Carol renunța pentru a treia oară la prerogativele sale de moștenitor al Coroanei. De două ori fusese salvat de auguștii săi părinți care s-au străduit din răsputeri să-l aducă pe calea cea bună, acoperindu-i defectele. În cele din urmă, Ferdinand se convinge că fiul său este incorigibil, nu poate să înțeleagă care-i sunt responsabilitățile de viitor rege, nu îi poate fi un demn urmaș, nu este capabil să conducă poporul pentru care el și unchiul său făcuseră atât de multe sacrificii. În această situație, convoacă un Consiliu de Coroană în urma căruia s-a luat dureroasa hotărâre care a adus tristețe nu numai familiei regale, ci și unei mari părți a politicienilor și mai ales a ţării. Carol era întâiul născut pe pământ românesc, poporul avea de la el așteptări foarte mari, dar n-a fost să fie…
Visul lui Ferdinand referitor la viața viitoare a României a fost în egală măsură același cu al milioanelor de români – crearea României Mari prin alipirea Transilvaniei și a celorlalte provincii românești din afara granițelor, Regatului Român. Nu pentru mărirea sa, ci pentru a se săvârși un act de dreptate națională. Însă la acea dată acele provincii se aflau sub stăpâniri puternice, a unor imperii vechi, cu prestigiu european, cu care neînsemnatul (ca număr de locuitori și putere economică ori militară) popor român nu se putea „lua la trântă”.
Ardealul, Banatul și Bucovina de Nord se aflau sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii care erau cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai acelor locuri, nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Basarabia era sub stăpânirea Imperiului Țarist, altă mare putere care n-avea nici-un gând de a-i elibera din robie pe românii majoritari de la est de Prut.
Momentul prielnic pentru unire s-a ivit odată cu declanșarea primului Război Mondial. Din nou i se impunea Regelui să ia o decizie grea. El n-a șovăit, a declarat război țării în care s-a născut și a crescut, condusă de membri familiei sale, Hohenzollern-Simaringen. Germania l-a pedepsit exemplar pe fiul rătăcitor. Lui Ferdinand i-a fost retras numele Hohenzollern-Simaringen iar rudele sale l-au renegat. A fost, probabil, cel mai greu moment al vieţii sale regeşti şi s-a dovedit a fi şi cea mai fericită alegere. Regele Ferdinand se va numi de atunci ,, de România,, și având-o pe Regina Maria alături vor îndura alături de soldați toate vicisitudinile impuse de război. Amândoi au fost pe front, alături de soldați, în cea mai mare parte a timpului, până la încheierea ostilităților. Răspunsul pe care poporul l-a dat în unanimitate la chemarea Regelui este încă o dovadă că el le câștigase inimile cu purtarea lui atentă și îndatoritoare față de toți. Putem spune deci, că regele Ferdinand s-a integrat în lumea românească a vremii cu calitățile și defectele ei, ajungând să cunoască bine sufletul și mentalitatea poporului român, să se acomodeze cu ambianța societății în care trăia.
Regele rămăsese, pe tot parcursul războiului, alături de armata sa. Prin prezența aproape permanentă pe front şi repetatele încurajări şi promisiuni în legătură cu schimbările majore care aveau să fie înfăptuite după încheierea conflictului, a crescut moralul ostașilor. La 13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, Regele spunea: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm menirea neamului nostru.“ Voința de fier a Regelui și Reginei s-a împlinit. În 1918 s-a desârșit formarea României Mari. Acest fapt i-a adus Regelui Ferdinand cel de-al doilea supranume și anume „INTREGITORUL”, sub sceptrul său realizându-se Marea Unire din 1918 – cel mai important act din istoria poporului român. A devenit primul rege al tuturor românilor.
A fost omul reformei agrare -„regele țăranilor”- al celei electorale şi al acțiunilor vizând consolidarea statului național unitar român. Dintr-o țară mică, România a ajuns un stat de mărime medie în Europa. Ocupa locul 10 ca suprafață și locul 8 ca număr de locuitori. In cei 13 ani de domnie ai lui Ferdinand, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile (cultural, politic, economic), un dinamism cu adevărat remarcabil, care a demonstrat în mod grăitor vocația constructivă şi inteligența poporului român, cu care Regele Ferdinand s-a identificat. Alături i-a fost în permanență Regina Maria, cel mai fidel și energic colaborator al său.
România Mare se deosebea de cea existentă înainte de război și de aceea pentru integrarea perfectă a noilor provincii erau necesare tot felul de decizii în plan economic, politic, cultural, religios, administrativ, juridic. Problemele erau multe, urgente, importante și toate l-au solicitat la maximum pe Rege. Având sprijinul sincer și devotat al poporului, Ferdinand a reușit să rezolve aceste probleme conform principiului de bază al Casei Regale: „Nimic pentru sine, totul pentru Țară!
Regele nu şi-a sacrificat pentru România numai familia, ci şi credinţa. Constituția românească preciza că urmașii Regelui trebuie să fie crescuți în religia românilor, adică ortodoxă, iar Ferdinand s-a supus acestei prevederi. Din cauză că nu îşi botezase copiii în rit catolic, iar el însuși trecuse la ortodoxie, a fost excomunicat de Papă, lucru dureros pentru un catolic fervent ca el, care interiorizase perfect deviza familiei regale a României: Nihil sine Deo („Nimic fără Dumnezeu“). Dar, aşa cum spunea Eugen Wolbe: „Regii României se trag dintr-un neam princiar pentru care a aduce sacrificii unor valori ideale a însemnat, de când se ştiu ei, ceva ce se înţelege de la sine.“
Despre ce a însemnat Regele Ferdinand pentru români, pentru soldaţii din tranşeele Marelui Război, sunt elocvente cuvintele lui Cezar Petrescu, combatant în acel război, autor al volumului „Cartea Unirii”: „Regele Ferdinand a jurat pe legea de temelie a ţării că va domni ca bun român. Rege nou şi încă tânăr, cunoştea împrejurările grele ale poporului… Sfetnicii cei mai nestatornici altădată coborau scările palatului cu ochii în lacrimi. Pricepuseră în sfârşit că ţara are un Rege mare. Se minunau şi simţeau mustrare de cuget că atâta vreme nu l-au cunoscut, când era numai un sfios Principe moştenitor, fără cuvânt…La Iaşi, în vechiul palat domnesc, în şanţurile frontului, în spatele răniţilor şi exantematicilor, pe câmpurile de instrucţie unde înviau regimentele tinere printr-un miracol din sfărâmăturile oştirii cumplit încercate, sfinţind un steag nou, decorând un altul sfâşiat de gloanţe, pretutindeni Regele a fost atunci numai printre noi, îl simţeam că trăieşte numai printre noi, veşnic prezent să primească în inimă loviturile care ne dureau pe noi. Dacă n-au şovăit încrederile, era fiindcă El s-a aflat acolo. Fiindcă în cea mai mare simplitate şi cu un curaj dispreţuind gestul hieratic, El ne învăţa să suferim şi să nădăjduim. Fiindcă Îl simţeam printre noi şi deasupra tuturor, nelipsit – inimă în care bătea tot sângele nostru, cuget în care se frământau toate chinurile noastre. Atunci am învăţat să-L cunoaştem şi să-L iubim. Atunci Va fi învăţat, mai de aproape, să ne cunoască şi să ne iubească dincolo de îngrădirea pe care oamenii politici o pun necurmat între Tron şi Ţară, nu pentru binele Tronului întotdeauna şi nici pentru al Ţării.”
Moartea Regelui Ferdinand a survenit destul de repede după actul de la 4 ianuarie 1926, în urma unui cancer la colon, în 20 iulie 1927. Trei zile mai târziu era înmormântat la Curtea de Argeş, lângă unchiul său…
Sfârşitul Regelui Ferdinand a fost prematur, la 62 de ani şi într-un fel surprinzător. Deşi a fost precedat de o lungă suferinţă, oamenii de rând n-au cunoscut faptul că Regele se află în luptă cu boala nemiloasă. El nu a lipsit de la îndatoririle sale decât în ultimele zile de viaţă. Lupta sa cu boala a fost receptată de opinia publică cu un sentiment de compasiune pentru regele bun, răbdător, îngăduitor şi apropiat de popor, omul drept, conducătorul loial, care era măcinat de o suferinţă incurabilă.
Dispariţia lui era privită cu îngrijorare, deoarece succesiunea la tron nu era foarte convenabilă. Îi urma bunului Rege un copil, Mihai, în vârstă de nici 6 ani, tutelat de o Regenţă, care nu putea să se bucure de autoritatea şi prestigiul suveranului. In plus, problemele din ţară nu erau complet puse în ordine, nu era linişte nici în privinţa dinastiei, nici a vieţii politice în general.
Ferdinand ca rege îşi făcuse datoria faţă de ţară, punând interesele României mai presus de cele personale şi lăsând o operă durabilă.
Ileana și Marcel Mateescu
Foto: Wikipedia
