„ 
Urechea te minte şi ochiul te’nşală;
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic-
Decât un vis searbăd, mai bine nimic.”
(M.Eminescu: „Mortua est!”)
Unii dintre noi am ajuns să credem că ştim absolut totul despre ceea ce a fost sau ceea ce urmează să fie în această lume. Tot aşa cum câţiva dintre marii noştri literaţi cred că ştiu pe de rost atât viaţa cât şi opera poetului Mihai Eminescu, cel definit de „Gânditorul din Păltinişul, de deasupra Sibiului” (de filozoful-scriitor Constantin Noica, 1909-1987) ca fiind „Omul deplin al culturii române”. În acest context, două întâmplări, strâns legate între ele.
Prima: Într-o veche scriitură se spune cum că, la Praga, în vara anului 1869, un oarecare maestru-fotograf ceh, cu numele de Jan Thomas, poza în al său atelier de lux, un tânăr tare chipeş, cu ochi mari şi negri, purtând răsfirat peste umeri un păr nu prea lung şi puţin cârlionţat, iar pe deasupra, frumos pieptănat şi bine îngrijit. Surprinzător de plăcut, pentru acel bătrân fotograf, mai era şi faptul că sfiosul tinerel din faţa lui îşi exprimase rugămintea pozării sale într-o impecabil de curată limbă germană literară, deşi mai devreme se recomandase că este român şi că regretă că nu cunoaşte nici o boabă din melodioasa şi cântata vorbire a cehilor. Tot de la el mai aflase că în iarnă împlinise vârsta de 19 ani, dar şi că poartă numele de Mihai Eminescu. Încântat de cunoştinţă, maestrul-pozar îi va cere tânărului său client îngăduinţa de a face şi o copie a acelei reuşite fotografii, cu intenţia declarată de a o expune în vitrina stradală a atelierului său praghez.
A doua: După trecerea atâtor ani de la acea întâmplare, printr-un adevărat miracol cineva avea să identifice respectiva fotografie într-un album al familiei acelui fotograf, oferind-o Monetăriei Statului din Leningradul Sovietic (actualul Sankt Petersburg) tocmai atunci când respectiva instituţie financiară hotărâse să marcheze, prin baterea unei monede jubiliare, împlinirea unui secol de la moartea acelui tânăr român pozat în îndepărtatul an 1869. Adică: chipul poetului Mihai Eminescu, la anii vârstei majoratului său. Cel care avea să adoarmă pentru totdeauna la 15 iunie 1889, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din Bucureşti. Aşadar, chipul său din acea fotografie-document va fi reprodus pe una dintre faţetele metalice a nu mai puţin de 2 milioane de monede, în valoare de o rublă sovietică fiecare, din care 200.000 de exemplare realizate în condiţii deosebite ale metalo-plastiei artistice şi cu valori mult sporite pentru colecţionarii din întreaga lume. Se cuvine să mai facem şi precizarea cum că amintitul eveniment numismatic marca, pe întregul mare teritoriu al Uniunii Sovietice, încheierea „Anului Cultural Internaţional Mihai Eminescu”, manifestare iniţiată, pe plan mondial, de UNESCO-Paris.
Şi o nevinovată constatare: Nu ţin minte să se fi petrecut un gest asemănător din partea statului român. În sensul ca noi să fi omagiat (numismatic vorbind, nu filatelic), un scriitor rus precum un Lev Tolstoi, Puşkin, Dostoievski, Cehov, Lermontov, Maiakovschi sau Şolohov. Şi vă rog să mai suportaţi încă o mărturisire. Sper să fie nu chiar de prisos. În sensul că toate aceste cuvinte au fost compuse şi recompuse, scrise şi rescrise nu tocmai întâmplător, din moment ce în vară spre toamnă se vor împlini 153 de ani de la acel prelungit şi obositor prim-periplu Transilvan al poetului-adolescentin Mihai Eminescu! Cât priveşte acea călătorie prin Ardeal, primle aşezari care i-au ieşit în calea paşilor săi au fost Tulgheşul, Corbul, Borsecul şi Topiţa Română din defileul
munţilor Călimani, Giurgeu şi Harghita. Au urmat numeroase alte sate, cătune şi mici orăşele din josul scurgerilor la vale ale apelor Mureşului şi Târnavei Mici, iar pe drumurile presărate cu aromele tomnatice ale strugurilor dulci şi merelor parfumate ajunge, într-un târziu, pe urcuşul dealului „Micii Rome” a Blajului cărturarilor latinizaţi ai vestitei „Şcoli Ardelene”, cu a lui Câmpie a Libertăţii de la 1848. (Cea care va păstra de-a pururi ecoul recentului popas şi cuvintelor omenoase ale Sanctităţii Sale, Papa Francisc, aflat în vizită în România, în zilele de vineri, 31 mai, sâmbătă şi duminică, 1 şi 2 iunie 2019). De aici, Eminescu va pleca mai departe, prin Crăciunel-Grânoasa, Alba Iulia, Gura Râului, Sibiu şi Răşinariul părinţilor şi bunicilor materni ai viitorului poet Octavian Goga şi filozofului Emil Cioran, pentru ca la capăt de drum să se ivească trecătoarea alpină Cârţişoara a lui Badea Gheorghe Cârţan, cu vestita ei Vamă a Cucului-Bâlea din Munţii Făgăraş.
Sincer să fiu, stau şi mă întreb nedumerit: tinerii electronişti de astăzi ai Ţării mele, viitorii bătrâni-urmaşi ai noştri, fi-vor ei capabili să presare pe „lungul drum transilvan şi eminescian” măcar un verset adevărat, care să povesteasă în stihuri frumos ritmate de Oamenii şi de Vremurile de de acum!? Trag nădejdea că da! Şi că ei nu vor uita de toate câte au fost, câte sunt şi vor fi pe acest străvechi pământ grăitor de grai dulce şi vechi de când Lumea!
Notă: La ceas comemorativ eminescian, anonimul poet al neamului românesc, gândit-a un astfel de Luceafăr:
„A fost odată ca-n poveşti,/A fost, de-ar mai fi iar,/Din neamuri tracice, regeşti,/O prea frumoasă ţară./Şi era una pe pământ/Şi mândră-n toate cele/Cum e icoana unui sfânt/Şi Luna între stele./Mă doare-n suflet când privesc/La tot ce se întâmplă,/Şi înmormânt mă răsucesc/Şi cuie-mi intră în tâmplă./(…)Cântata-am graiul românesc,/Această dulce limbă./Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc/Prin alte ţări o schimbă.”
Ioan Vulcan-AGNITEAN / UZPR
Sibiu, iunie 2019
