Vineri, 12 martie. O zi în care timpul s-a oprit şi s-a aşezat rănit în palmele mele. O zi în care inimile altora continuau să bată, dar a mea şi-a micşorat bătăile şi a început să-mi şoptească:
„Sunt, Doamne, atât de trist şi singur:
Precum un rug în care ninge,
Ce ba învie, ba se stinge…”
Şi-apoi, s-a lăsat linişte. Până şi durerea mea gălăgioasă a amuţit şi s-a retras cuminte într-un colţ al sufletului. Acolo, unde am stat în genunchi şi m-am rugat să nu se oprească secunda.
Vineri, 12 martie. O zi în care a început să plouă cu amintiri şi regrete. O zi pentru care nu eşti pregătit niciodată. Fiindcă nu te învaţă nimeni cum să trăieşti fără părinţi. Iar când ţi se spune: „Moartea există!”, exclami: „Nu şi pentru ei!”.
Vineri, 12 martie. O zi cu care mă întâlnesc continuu şi vreau s-o conduc până la gară. Dar, deşi are bilet, nu vrea să urce în tren. Încă mai aşteaptă să-i vorbesc despre tine… Cum ai plecat la spital singur, fără să deranjezi pe nimeni, şi tot singur ai ieşit de-acolo, numai că pe o altă uşă, una care duce-n altă lume.
Vineri, 12 martie. Ziua în care timpul şi-a pierdut respiraţia, iar eu parcă am intrat într-un vis, în care pot să te întâlnesc numai atunci când închid ochii. Şi-n liniştea aceea, ca după un naufragiu, încep să şoptesc din nou:
„Sunt, Doamne, atât de trist şi singur:
Precum un rug în care ninge,
Ce ba învie, ba se stinge…”.
Doina DABIJA / UZPR Chișinău
