Mi-a ieşit în cale, pe principala alee pietruită a tristului cimitir, o gingaşe floare roşiatecă şi parfumată, întâmplător căzută din bogatul buchet tricolor al coroanei Asociaţiei Cultural-Patriotice „Avram Iancu”, filiala Mureş. Înfrigurată precum era, de cum am ridicat-o de pe jos, dintr-o dată s-a înviorat la căldura palmelor mele şi a fierbinţelei-reci a lacrimilor ochilor mei, invitându-mă, parcă, să stăm puţintel la vorbe şoptite. Suprapuse peste liniştita tânguire a cântărilor preoţeşti de înmormântare. Aşa se face că la a ei întrebare întrebătoare: „Cine-i acel plăpând OM din coşciugul învelit în giulgiu-i alb?”, i-am răspuns că este vechiul şi bunul meu prieten gazetar şi scriitor-literat: LAZĂR LĂDARIU. Un român adevărat. Fiu de ţărani-plugari din sătucul Idicel Pădure. Un Om între Oameni. Vrednic de laudă şi de neuitată amintire. Zămislit din pământul nisipos al luncii mijlocii a Văii Mureşului. Adică-te-le: de la Petrişul regretatului universitar-taragotist Pavel Tornea şi până dincolo de Deda natală a istoricului-academician Vasile Netea şi a pictorului-scriitor Radu Ciontea, fondatorul pe ţară al „Vetrei Româneşti”. Iar de acolo şi mai departe, în susul Văii Mureşului, mergând până sub zidurile de fortăreaţă ale castelului medieval de la Brâncoveneşti. După care, pe punţile şi podeţele arcuite peste apele îngheţate, cale de o postate bună de drum, ajungi până la porţile gospodăriilor şi caselor cu hornurile fumegânde, situate chiar sub streaşina înzăpezită a munţilor împăduriţi ai Gurghiului. „Aaaa… Da da! Desigur. Îmi amintesc de el. E acel Om-Poet care, în măiestrele sale versuri m-a cântat şi încântat atât pe mine, cât şi pe celelalte flori înmiresmate ale Pământului. Mi-aduc aminte că primăverile obişnuia să admire cu glas ritmat şi muzical, de poet şi compozitor, albul petalelor ghioceilor. Verile, covorul multicolor al florilor de câmp. Păstrând frunzişul ruginiu şi foşnitor al codrilor şi livezilor drept motiv de inspirate stihuri tomnatice. Pentru ierni alegând atât promoroaca gerurilor şi încântătoarele flori de gheaţă ale ferestrelor, cât şi drumurile şi potecile săniilor troienite de albul zăpezilor. După care acea încântătoare floare a continuat: „Dar tu, străine-povestitor, cine eşti? De unde vii şi încotro te duci?.” I-am răspuns că am fost şi sunt ceea ce putea să vadă şi să priceapă chiar şi ea, ca floare plăcut mirositoare. Adică: un simplu călător prin lumea asta mare. În legătură cu celelalte întrebări iscoditoare ale sale i-am spus că încă n-am a şti nici de unde vin şi nici unde mă voi duce. Cu atât mai puţin, când s-o nimeri să fie această ducere fără cale de întoarcere! Se nimerise să fie tocmai momentul şoptitei convorbiri, atunci când, căzând pe gânduri-gânditoare, gingaşa floare de gheaţă a coborât din căuşul călduţ al palmelor mele, aşternându-se să doarmă pentru totdeauna lângă crucea recelui mormânt, înfrigurat şi înfrumuseţat de puţinătatea fulgilor de nea!
Marţi, 15 ianuarie, atunci când clopotele bisericilor românilor târgumureşeni vor vesti credincioşii că va fi sosit vremea începutului slujbei vecerniei înserării, prietenul meu, mult regretatul „Lăzărică al Idicelului Sat şi Idicelului Pădure” îşi va putea aduce aminte că acele prelungi sunete de aramă amintesc românilor şi României cel de-al 169 jubileu al zilei de naştere a poetului Mihai Eminescu. Cel care, în întârziatul sfârşit al verii anului 1866 se închina în faţa icoanelor altarului multisecularei „Bisericuţe de lem”. Lăcaş sfânt, din vecinătatea mormântului pe a cărei cruce de piatră cioplitorul a dăltuit, cu câteva zile în urmă, numele de LAZĂR LĂDARIU. Iar alăturat lui: 25 MARTIE 1939- 1 IANUARIE 2019, datele începutului şi sfârşitului vieţii sale din această lume.
Notă: Şi ce fericită întâmplare neîntâmplătoare! Aceea pe care drăguţul Dumnezeu a rânduit-o astfel încât să încerce a sta stavilă în calea nefireştii uitări omeneşti! Ca urmare, dacă urmaşii urmaşilor românilor târgumureşeni vor continua să vină la „Biserica de Piatră” şi la „Biserica de Lemn”, pentru a lua parte la slujbele religioase de la cumpăna dintre ani, bănuiesc că acei preoţi evlavioşi nu vor uita să pomenească numele a măcar doi dintre oamenii de vază care se odihnesc în pământul cimitirelor ce le împresoară mândrele şi vechile sfinte ctitorii. Sunt cele ale mureşenilor RADU CIONTEA şi LAZĂR LĂDARIU. Cei doi fiind buni prieteni şi tovarăşi de bucurii trecătoare şi de necazuri uitătoare. Şi mai nădăjduiesc încă ceva: că nu vor da uitării nici draga amintire, peste veacuri, a nemuritorului pământean-poet MIHAI EMINESCU. Iar de-o fi să fie, dragă cititorule de ziar „Cuvântul Liber”, ca preoţii să mă pomenească şi pe mine de „Dragobete” (24 Februarie, ziua ivirii mele în lume, tocmai din îndepărtatul an 1935), atunci sper să nu fii supărat neiertător pe mine şi pe urmaşii numelui şi scrisului meu?! Nu de alta, dar mereu, mereu, mi-au fost tare dragi atât locuitorii meleagurilor ardelene şi transilvane, cât şi ţinuturile locuite de ei! Cele cuprinse în chenarul geografic al izvoarelor de izvorât şi a malurilor de coborât la valea a apelor Mureşului, Topliţei, Gudelor, Ilvei, Sălardului, Bistrei, Gurghiului, Luţului, Şăuliei, Oltului, Târnavelor, Nirajului, Comlodului, Cibinului şi Hârtibaciului. Nu de alta, dar nici chiar reaua şi nedreapta duşmănie nu-i atât de tristă şi de
Necreştinească decât păguboasa uitarea dintre oameni! Dintre bunici, bunicuţe, nepoţi şi nepoate; dintre taţi şi mame de feciori de însurat şi fete de măritat; dinte uncheşi, mătuşi, veri şi verişoare; dintre vecini, prieteni, consăteni şi tovarăşi de muncă sau însoţitori la grele şi lungi drumuri de străbătut prin viaţă! Pentru toate cele bune câte le facem în această lume trecătoare, în care unul se naşte, altul moare, există o bine-meritată răsplată, iar pentru răutăţile voite şi duşmăniile autoprovocate ne aşteaptă o anume pedeapsă pedepsitoare. Cea care dă năvală peste noi şi peste toate, de cele mai multe ori, când nici nu ne aşteptăm. Sau aşa cum se zice în popor: „Atunci când ne este lumea mai dragă!” Ca urmare, regretele personale, neînsoţite de o reciprocă iertare, sunt zadarnice, urmate de uitarea de sine, voit neîntâmplătoare!
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR
