Între laureații cărora ni s-a decernat Premiul „Eminescu, ziaristul” – de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, la 28 iunie 2021, în Sala „Horia Bernea” de la Muzeul Țăranului Român din București, acțiune organizată de mult regretatul Doru Dinu Glăvan– s-a aflat, cu deplină îndreptățire, și eminescologul VALENTIN COȘEREANU, fostul manager vreme de treizeci de ani al „Memorialului Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”. Dăruindu-se cu o pilduitoare abnegație și printr-o bună pregătire în domeniu (un doctorat la Iași și un post-doctorat la Academia Română), dl Valentin Coșereanu s-a preocupat nu numai de amenajarea la standarde moderne a Memorialului Ipoteștidar și de studierea manuscriselor eminesciene precum și a altor aspecte de eminescologie, preocupări materializate în tot atâtea volume apărute (o duzină de cărți) în colecția „Eminesciana” a Editurii Junimea: „Ipotești sau realitatea poeziei”, „Eminescu, Aron Pumnul și Bucovina habsburgică”, „Odiseea manuscriselor eminesciene”(în colaborare cu Pompiliu Crăciunescu),„1oo de zile cu Petru Creția”, „Desculț în iarba copilăriei”ș.a. Iar ca nou proiect editorial, autorul menționează un istoric al Memorialului, avându-l coautor pe amiculPompiliu Crăciunescu, sub forma unor Convorbiri la Ipotești, apoi, la solicitarea lui Eugen Simion, o ediție cronologică integrală a prozei politice, alta a Corespondenței lui Eminescu, plănuite să apară în aceeași colecție a Operelor fundamentale, la Fundația Națională pentru Știință și Artă, sub egida Academiei Române, ambele propunându-și a păstra structura ediției apărute în 2019, Cronologii și simbioze poetice.
„Etapa esențială a devenirii mele culturale – mărturisește dl Valentin Coșereanu – a fost dată, fără îndoială, de cei 30 de ani petrecuți în slujba lui Eminescu, la Ipotești. Acolo am învățat să umblu prin arhive. Nu știam până atunci. A fost stadiul decisiv. Aici s-a petrecut tainica relianță de care vorbește (am spus-o deja la începutul interviului) prietenul Pompiliu Crăciunescu, între lumea-nchipuirii și lumea cea aievea. Numai cunoscând la pas și în tot farmecul ei atmosfera ipoteșteană, am putut înțelege ce se întâmpla cu Mihai, copilul, tânărul, adolescentul, dezlegându-i enigmele.
Dacă ar fi să vorbesc de noroc în această în viață, l-aș lega fără să ezit de această perioadă. Un semn al legăturii ființei mele cu locul pe care l-am slujit și cu Poetul născut acolo a fost să-mi închipui că voi fi înmormântat sub o alee a Memorialului, al cărui fondator am și fost. Cu cât mă vor călca mai mulți în picioare, cu atât voi fi mai bucuros, chiar și de dincolo, că muzeul este vizitat, că Poetul e cunoscut și în acest chip.”
Istoric literar specializat în eminescologie, dl Valentin Coșereanu a avut prilejul să cunoască, în calitate de director al Memorialului Ipotești – Centrul de Studii „Mihai Eminescu”, o mulțime de oameni, care mai de care mai pasionați de poetul „nepereche”, între care Petru Creția și Constantin Noica au exercitat o influență deosebită, filosoful recomandându-i facsimilarea caietelor Eminescu (înainte de restituirea neîntrecută în 38 de volume a acad. Eugen Simion, „am fost primul care a dus la bun sfârșit ideea cărturarului, înfăptuind facsimilarea manuscriselor, la nivelul tehnicii de copiere de atunci”).
Ca director al Memorialului, cercetătorul mărturisește răspicat: „Ipoteștii au fost viața mea, în sensul cel mai propriu al cuvântului. Eu n-am avut numai doi copii, am avut trei, căci așa l-am privit totdeauna pe ultimul – Memorialul ipoteștean, adică – și cu el voi pleca sub țărână. Când am fost angajat la Ipotești, acolo era doar casa memorială, biserica satului, construită la inițiativa lui Iorga și Cezar Petrescu prin colectă publică, precum și capela familiei, pe care am găsit-o în documente de arhivă pe la 1680. Se vede că celor dinaintea sosirii mele acolo nu le-a moșit Dumnezeul lor spiritual patima dăruită mie. A trebuit s-o iau aproape de la zero. Exista un fond documentar inventariat pe niște foi de hârtie volante, pe care le-am găsit pe podeaua încăperii cu pretenție de depozit, crezând că sunt pentru aprins
focul. De la inventarul acesta a pornit totul. Conștiincios din fire, l-am refăcut dintr-un soi de teamă și din dorința de a lichida harababura.”
Slujind, mai întâi, ca muzeograf, apoi din 1992 ca director al instituției, dl Coșereanu a trecut, în urma unui examen la Universitatea ieșeană, pe post de cercetător: „Am luptat nu numai pentru cercetare, ci și pentru planul de infrastructură a nou înființatei instituții. Pe 3 ha, am reușit să construiesc un muzeu nou (o clădire cu trei nivele), dedicat vieții și operei poetului, o BibliotecăNațională de Poezie, unică în țară,care să adune în ea toată poezia română de la origini până în prezent, un amfiteatru în aer liber (500 de locuri). În Casa țărănească autentică și autohtonă am înființat un muzeu etnografic ilustrativ pentru specificul locului, apoi am restaurat casa memorială, bisericuța familiei și am construit în livadă 7 căsuțe de locuit pentru cei care urmau să poposească la Ipotești, în tabere de creație sau altfel.”
Din perspectiva muzeologieiși, îndeosebi, a cercetării eminescologice, „am urmărit să reluăm cercetarea operei și vieții Poetului în lung, în lat și în substanța ei cuprinzând întregul. Și când spun aceasta, mă refer și la traduceri, dar și la cercetarea întregii poezii române. Pe de o parte. Pe de altă parte, această cercetare muzeografică ar fi făcut din Ipotești un adevărat Weimar al României.
Dar cum la noi nimic început cu bună credință nu se termină la fel (și mai ales nu se continuă!), așa s-a întâmplat și cu Memorialul… durerii. Au apărut interese majore: angajareaamantelor, chiolhanurile de sfârșit de săptămână ale partidului la putere etc. De atunci, totul a luat-o la vale. Forțându-mi mâna să plec (numai eu știu câtăsuferință și umilință am îndurat), Ipoteștii au coborât ștacheta până la valoarea unui cămin cultural. Din păcate. Și lucrul acesta mă doare. (…) Sunt revoltat când văd atâta decădere, interese meschine, superficialitate…”
În ideea de a face din Ipotești o capitală muzeală, dl Coșereanuvisa „la un centru muzeografic unic în lume (am și lucrat în acest sens cu arh. 
Constantin Gorcea), în care simbolul florii albastre să domine: de la florile pitice și gazon (da există gazon albastru, la englezi!), la arbuști și copaci, toate să fie încununate de flori dominant albastre. Și asta pe întinsul a trei ha., cât are incinta Memorialului. În lume există parcuri și grădini uimitoare, dar nici una în care să domine albastrul. Aveam și o idee de sponsorizare: să ne adresăm tuturor firmelor mari din lume care au în sigla lor culoarea albastră. Le-am fi sculptat în marmură pe un totem, la intrarea în incintă. Ipoteștii ar fi avut vizitatori fără număr.
S-au speriat autoritățile locale de idee. Li s-a părut o aiureală. Și speriate au rămas. Un anume fost președinte de Consiliu Județean a preferat, imediat după plecare mea de acolo, să scoată revista Fermierul (nu glumesc!). Omul era interesat de creșterea oilor, foarte frumos, dar ce legătură ar putea avea un astfel de om cu poezia și spiritul locului dăruit de poet acelor meleaguri? Un altul voia să plantăm mesteceni (probabil îl iubea pe Esenin), uitând (sau neștiind) de florile din teii și salcâmii autohtoni, străjeri ai locului, ai copilăriei poetului și care sunt un simbol dominant al operei eminesciene. Cum se poate rezista unei asemenea întinări?”
Iată mărturisirea unui eminescolog care și-a dăruit decenii din viață cercetării vieții și operei eminesciene, față de care vremelnicele „autorități” politice s-au purtat execrabil, forțându-l să demisioneze, dar care rămâne mândru că „am lămurit o parte importantă dar nedezbătută de istoria memorial-literară, șianume Locul Ipoteștilor, așa cum l-a numit Petru Creția, spunând că acesta este mai important, în cadrul operei literare, decât orice spațiu locuit vreodată de Eminescu și îi marchează scrisul de la început până la sfârșit.”
Cât privește actualitatea lui Eminescu și felul în care unii îi contestăvaloarea, dl Coșereanu precizează că Eminescu a mai trecut prin perioade nefaste, fiind cotat „naționalist” și scos din manualele școlare, nedreptate care, iată, se repetă „mai accentuat”:„fără a-i parcurge opera, s-au apucat unii să găsească un adevărat complot în legătură cu moartea poetului, mizând pe un senzațional fabricat din care au apărut și detractori ai poetului, destui. Senzaționalul s-a stins, iată, cum a și început. Fără un ecou consistent, reverberator, construit pe un suport conceptual solid. Așa a și meritat. A fost ca sfârâiacul luiCreangă! (…) Alții au găsit de cuviință să-l bage în debara pentru a intra și noi în Europa! (…) Mesajul pe care-l transmite Eminescu? Aș putea concentra totul într-un aforism: Adevărul aur? După aur aleargă toți, de adevăr fug toți. Cât privește societatea semidoctă în care ne învârtim, e valabilă zicerea: Ca la noi la nimenea! O folosește crud în publicistică. Acestea ar fi mesajele, căci așa cum nu știm să-l respectăm pentru opera lui, așa nu știmsă-i luăm apărarea omului Eminescu. Nu inventând, ci discutând cu opera în față, nu din idei auzite, prinse de la unii și alții, sau, și mai rău, utilizate trunchiat. A făcut cineva cu Goethe,în Germania, ceea ce fac unii români cu Eminescu, în chiar țara lui, pe care a iubit-o ca nimeni altul? De la românul absolut la maculatoarele lui Eminescu, și până la faptul că l-am ucis cu bună știință, sunt mărgelele pe ață ale postmodernilor noștri, înșirate nu numai pe blog-uri (unde ar mai fi de înțeles), ci chiar în volume. Mă rog, e libertatea lor. Istoria îi va judeca așa cum se cuvine. (…) Mă întrebați cum va fi receptat Eminescu de către generațiile viitoare. Vă răspund: până când va răsări un altul, cel puțin la fel de mare, să nu-l înlocuim pe acesta cu… nobody, vorba lui Noica.”
„Vai de veacul în care nici cei răi nu mai au caracter! Se pare că suntem în veacul respectiv. Și, mai mult, închei cu ceea ce spunea Eminescu în mss. 2285, f. 183v.: Eu cred că dezbinarea noastră provine din neștiința noastră; ne certăm cu furie și ură, dar rămânem nelămuriți cu privire la obiectul disputei […]asemenea lucrătorilor de la turnul Babel, încercăm zadarnic să ne lămurim unii altora părerile, construcția – grație căreia ne-am fi urcat de la relele pământului sus la cer – rămâne mereu neisprăvită. Din nefericire. Spun asta tânjind la o catedră Eminescu și la un Institut care să-i poarte nu numai numele, ci să fie unul reprezentativ al nației. E prea mult, căci autostrăzi n-avem?!”
(Interviu acordat lui Răzvan Ducan în „Vatra Veche”, Anul XIII, nr. 6 (150) iunie 2021, pp. 11-15).
*
Cele două volume de EMINESCU – OPER E(I. Poezii. Cronologii și simbioze poetice, 1866-1876, II.Poezii. Cronologii și simbioze poetice, 1877-1883), apărute la Fundația Națională pentru Știință și Artă, sub egida Academiei Române, în 2019, constituie o „ediție cronologică integrală” realizată de eminescologul Valentin Coșereanu, cu o Prefață de Eugen Simion. Avem a face cu „o noutate absolută în domeniu” față de editarea de până acum a operei poetice eminesciene, întrucât „o ediție riguros fidelă cronologiei poeziilor, așa cum le-a conceput Eminescu de-a lungul anilor, nu s-a realizat”, precizează realizatorul într-un „Cuvânt lămuritor”. Deși, avem încă din 1982 ediția lui D. Murărașu, nici aceasta nu cuprinde întregul poeticii eminesciene” (cele trei tomuri murăreșiene apăreau într-un timp când unele texte eminesciene „nu corespundeau tematic cenzurii comuniste”).
Pornind de la principiul că poezia lumii întregi, de la „Epopeea lui Ghilgameș” până azi „este un flux continuu”, deci și „segmentul” Eminescu „trebuie privit în aceeași lumină”, dl Valentin Coșereanu își concepe ediția strict cronologic, parcurgând intervalul dintre anii 1866 și 1883.
Mai întâi, editorul realizează o amplă și amănunțită cronologie, fiecare an de creație fiind precedat de „o scurtă radiografiere a contextului evenimențial (viața, opera și contextul social-cultural), bazată pe manuscrise și amintirile contemporanilor”, așa încât „cronologiile” și „simbiozele poetice” ce însoțesc fiecare poezie în parte să ne ofere „povestea” atmosferei în care poezia respectivă a fost creată.
Sugestia realizării unei „cronologii” a operei poetice i-a oferit-o eminescologului nostru însuși Eugen Simion, studiul cu pricina urmând să deschidă reeditarea ediției critice a lui D. Murărașu din 1982. Dl Coșereanu a înțeles, însă, „strâmb, că este vorba de o cronologie care să însoțească o nouă ediție de poezii pe care s-o înfăptuiesc eu”. Pe parcursul elaborării, atât comanditarul cât și realizatorul s-au lămurit, Eugen Simion acordându-i „girul noului op, așa încât au rezultat două volume care totalizează un număr apreciabil de pagini, respectiv o ediție integrală a poeziei eminesciene” (vol. I, 1582 p., vol. II, 1753 p.).
Avem, astfel, ediția cronologică integrală a poeziilor eminesciene, urmărind izvorul fiecărei poezii în parte, simbioze, radiografii, cronologii deductibile, astfel încât „povestea” fiecărei poezii tinde a fi elucidată. Și nu după alte principii clasificatoare îndătinate (antume/postume, creație originală/ operă de inspirație folclorică, poezia filosofică/ erotică/ socială etc.), ci după intuiția lui Murărașu conform căreia „organizarea cronologică a operei poetice ne înlesnește să urmărim liniile de dezvoltare a liricii lui Eminescu moment cu moment, având dinainte și etapele și ansamblul ce le cuprinde.”
Așadar, într-o manieră metodică, avem desfășurarea în timp a poeziei eminesciene. În integralitatea ei, ediția de față are „drept țintă și cale firul cronologic”, în scopul unei înțelegeri mai firești a „coeziunii intrinseci creației lui Eminescu”, facilitând urmărirea istoricului elaborării fiecărei poezii cu variantele ei și într-un context referențial de opinii și idei.„Povestea” devenirii poeziilor eminesciene, crede realizatorul, ia locul cu succes multor „savantlâcuri” de care nimeni nu are nevoie la o lectură curentă. Realizatorul numește toate aceste elemente în devenirea poeziei „simbioze” și „cronologii”, de unde și ideea că „ediția de față reprezintă un nou început în șirul celor viitoare”. Urmărind „pulsiunea cronologică a unui continuum fluid”, povestea aceasta astfel pusă în pagină interesează deopotrivă pe tânăr și pe adult, ferindu-l pe cititor de „platitudini” sau „locuri comune”, așa cum sunt unele ediții ale contemporanilor.
Realizatorul a urmărit, în consecință, ca noua formulă de ediție cronologică să fie fluentă, cursivă, „oglindă a paginii manuscrise”, ținând cont de redactarea finală, cronologiile și simbiozele fiecărei poezii trimițând atât la primele apariții în reviste cât și la edițiile de referință (de la Maiorescu și Perpessicius, la D. Murărașu și D. Vatamaniuc – 2010, până la ediția facsimilată în 38 de volume coordonată de acad. Eugen Simion, 2003-2009). Nu lipsesc trimiterile, regăsite în notele de subsol, la marile valori ale criticii noastre sau ale celei europene, de la G. Călinescu, Perpessicius, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, I. Negoițescu, I. E. Torouțiu, Petru Creția, Ioana Em. Petrescu, Eugen Simion, la Alain Guillermou, Rosa del Conte sau Helmuth Frisch și, mai nou, GisèleVanhese. De asemenea, amintirile contemporanilor constituie precizări interesante care vin să lămurească fie textul fie contextul „poveștii” (de la I. G. Sbierea, T. V. Ștefanelli, la Slavici, Caragiale, Maiorescu, Vlahuțăș,a). Având în vedere „nisipurile mișcătoare ale manuscriselor eminesciene”, realizatorul a reținut, la sfârșitul anului în cauză, „versurile scrise ca un fulger de gând sau (cine știe?) cu intenția de a le insera în vreo poezie anume”, de regăsit și la Perpessicius la „Exerciții & Moloz/ Addenda & Corrigenda (Opere, V, pp. 635-685), fiind încadrate de data aceasta sub titlul „Versuri răzlețe din manuscrise”.
Respectând ortografia actuală (ceea ce un eminescolog precum Nicolae Georgescu nu ar face, în intenția d-sale de a ni-l restitui „integral” și „autentic” pe poetul Eminescu), realizatorul a înlocuit apostroful cu cratima, preferându-se și alte forme scrise: zvârlite în loc de „svârlite”, surâzi în loc de „surizi”, zăpadă în loc de „zapadă”, peste în loc de „preste”, margini în loc de „margeni” (s-au păstrat forme ca „sară”, „aripi”, „asameni”, fixate în versificație, îndeosebi în rimă)…
Irmoasele și producțiile populare au fost lăsate deoparte, ediția fiind una dedicată strict operei de creație poetică („sunt reproduse numai cele prelucrate de autor”, după cum va preciza prefațatorul Eugen Simion).
La începutul ediției întâlnim lista cuprinzând conținutul (în rezumat) al manuscriselor, conform Catalogului Manuscriselor Românești (apud G. Ștrempel, vol. II, 1983) și Manuscriselor Mihai Eminescu (ap. Gabriela Dumitrescu, 2004).
*
În Prefața sa, acad. Eugen Simion apreciază ediția dlui Valentin Coșereanu drept „cea mai importantă pentru cine vrea să cunoască laboratorul de creație al poetului, sau, cum îi zice Noica, substanța germinativă a poeziei eminesciene, în profunzimea, complexitatea și, desigur, evoluția ei”. În cele două masive volume, ediția de față include aproximativ 200 de poeme (fragmente), lăsate de o parte de ediția Murărașu (editată și aceasta, anterior, de E. Simion), făcând loc și traducerilor efectuate de Eminescu.
Cronologia de acest fel, a vieții și a operei, este completată cu ceea ce semioticienii numesc „biografeme” – observă Eugen Simion –, cu date de ordin socio-cultural din epocă, „epocă” însemnând istoria românească și străină contemporană cu poetul.
Fiecare poem este însoțit de o fișă informativă , în care se pot ușor urmări variantele și comentariile în jurul lor, însemnările marginale ale poetului, consemnări din presa vremii, ambianța epocii…Este o „reconstituire a procesului de creație în desfășurare”, precizează Eugen Simion, punctul de reper fundamental constituindu-l manuscrisele lui Eminescu.Realizatorul, fost custode al Casei de Creație de la Ipotești și colaborator al lui Noica și Petru Creția, se dovedește „om harnic și spirit pios față de marele poet și de creația lui”. Ceea ce realizează dl V. Coșereanu – autor al unei remarcabile istorii a manuscriselor eminesciene – este „o operă migăloasă de cercetare și de informație istorico-literară”, care ne face să înțelegem „nașterea și creșterea unui poem, de la prima schiță (lava incandescentă ce țâșnește, imprevizibil, sub forme indistincte, în versuri primare, rămase doar în manuscris), până la forma finală, acceptată de un autor care, ca orice mare creator, nu crede în perfecțiune, dar aspiră spre ea.”
Și totuși, această „lavă incandescentă” din laboratorul de creație eminescian „poate fi pusă într-o cronologie acceptabilă a scriiturii și, prin ea, putem deduce cronologia spiritului poetic și împrejurările din afară în care el evoluează. Este ceea ce reușesc să facă, mai spun o dată, D. Murărașu și, acum, cu toată lirica, Valentin Coșereanu.” Ediția astfel concepută interesează, desigur, deopotrivă, pe specialiști dar și pe cititorul de rând „dacă acesta, repet, este curios să știe în ce împrejurări a scris poetul cutare poem și ce se întâmpla, în acest timp, în lumea din afara lui”.
Prin ediția cronologică integrală de față, Valentin Coșereanu, cunoscând bine acest complex laborator de creație poetică eminesciană, „face un prim pas în această direcție, pregătind cartea ce urmează: tipărirea într-o ediție integrală în ordinea în care au fost concepute și scrise versurile lui Eminescu. O face, mai spun o dată, cu pricepere, cu onestitate, cu o pasiune pe care rar o mai întâlnim, azi, în viața culturală postmodernă.” (E. Simion).
La 8 decembrie 2021, în Aula Academiei Române, dlui Valentin Coșereanu i s-a decernat Premiul „Bogdan Petriceicu Hașdeu“, încununându-se, astfel, cu laurii binemeritați, activitatea unuia din cei mai de seamă eminescologi români de azi.
Zenovie Cârlugea
Tg.-Jiu, decembrie 2021
