Când noi nu mai înțelegem cine suntem, ne luminează Cuvântul. Când noi nu mai știm unde ne îndreptăm, ne călăuzește Cuvântul. Când noi nu mai deslușim rostul vieții, ni-l limpezește Cuvântul. Cuvintele ne nasc și ne cresc, ne pansează și ne sângerează, ne păzesc și ne alină, ne cârmuiesc și ne orânduiesc viețile. Universul lor imprevizibil arată drumuri și răscruci, deschide vămi și văi, ceruri și adâncuri. „Lexiconul amar”, noua producție a Teatrului Odeon, de Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi, după „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, de Petre Ispirescu, în regia lui Silviu Purcărete mi-a părut o poveste a oamenilor Cuvântului.
Basmul lui Petre Ispirescu este un punct de plecare de la care doi autori încă necunoscuți Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi construiesc un text nou, magic și realist, mitic și suprarealist, în care se topesc filozofia și savoarea basmului amestecându-le cu arhetipuri, pilde, astfel că propriile cuvinte se înșiră ca niște mărgăritare sclipitoare, colțuroase și provocatoare, încât basmul se naște din nou, pentru copiii ce-am fost, pentru cei ce vor veni în urma noastră, mai bătrâni decât noi. Un unchiaș hâtru și moralist răsare din fundul pământului și ne aruncă în convenție :„A fost odata un împărat și o împărăteasă.”. Când, în ce timpuri? Cine ne dă răspunsul? „Moartea se află în spatele nostru. Am trecut deja prin acestă stație. La nivelul constiintei ea s-a petrecut deja”. Este fraza cheie a întregului spectcol, frază care se repetă în momentede cotitură, deschizând ca o iarbă a fiarelor sensuri și porți nebănuite. Moartea? Ce este moartea? Un cuvânt interzis? O imagine ferecată în inconștientul colectiv? Un leac de prea multă viață? Toate răspunsurile se află în Lexicon. „Auzit-ați voi, oameni mari și vechi de la conducerea acestui popor, auzit-ați de ediția a doua revizuită a Lexiconului? Asta-i chichița. Înainte, în lexiconul cel vechi, lucrurile se țineau tot într-o fire și toate între ele se chemau la fel. Mieii se chemau lupi și lupii se chemau miei și lupii chemau pe miei de se sărutau. Micșunelele creșteau împletite pe răchite. Plopul nu se sfia de pere și trăiau într-o înfrățire de nu știau care-i una și care-i alta. … Acum, în ediția a doua a lexiconului, fierul s-a făcut greu și puricele s-a făcut mai ușor ca neghina, iute și neastâmpărat.Fiecare fiară și fiecare floare capătă un nume, și fiecare lucru cu suflare și fiecare lucru fără suflare capătă câte un nume, și greul și ușorul capătă un nume. Și susul și josul capătă un nume, și ziua de ieri capătă un nume, și ziua de apoi capătă un nume. Și lucrurile capătă parte bărbătească și parte femeiască. Si fiecare lucru are numele său, și fiecare parte a lucrului are numele său, și părțile nevăzute ale lucrurilor au numele lor.”
Sub stăpânirea și oblăduirea Cuvintelor, regizorul Silviu Purcărete ne aruncă într-un carusel de imagini, într-un vizual narativ și descriptiv în același timp. „Am pretenția că sunt un bun analist al textelor. Toate soluțiile mele scenice sunt clar izvorîte din textul respectiv. Citești și recitești, luptîndu-te cu clișeele. Orice spectacol e o reducere, o imitare a misterului unui text și o îmbogățire a lui prin alte mijloace. Nu sunt un căutător de texte. În general, textele vin către sufletul tău, te nimeresc. Încerc să le rezolv, să le găsesc înțelesul și imaginea esențială.” mărturisea cel ce se joacă de decenii cu scena goală, cu obiectele cod, cu lumina, cu personajele, sunetele, gesturile într-o teatralitate recognoscibilă, dar mereu surprinzătoare.
„Lexiconul amar” va fi privit din unghiuri diferite, pornind de la experiențe și tipuri diferite de spectatori. Pentru mulți tineri poate fi SPECTACOLUL, pentru cei cunoscători este ca o întâlnire cu un prieten vechi, aparent neschimbat, dar plin de taine. Spiritul ludic poate fi perceput greșit ca un semn de superficialitate. Scenele suprarealiste pot fi categorisite simplist ca absurde. Silviu Purcărete nu trădează personalitatea basmului, doar îi duce ideile în prelungire, în profunzime, neștirbindu-i operei virtuțile artistice. Momentele magice și misterioase sunt încadrate în realitatea imediată și sunt tratate simplu, ca niște lucruri posibile ce nu trebuie să ne mire. Momentul declanșator pornește de la arhicunoscuta promisiune:„ Ați fost atenti ce i-ați spus lui Făt-Frumos? Da, domnule împărat, n-ați fost atent. Și uite Făt Frumos tace. Și acum ce urmează? Trebuie să se deschidă cerurile, trebuie să se rupă apele, trebuie să se despartă apele de uscat. Acum avem o problemă. Deci cum ați spus? „Taci, că-ți dau tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Nu cred că ați fost atent când i-ați spus ce i-ați spus, dar el a fost foarte atent si uite ca Făt Frumos se naște.”
Cuvântul cere, supune, își cere drepturile. Nu este loc de negociere. Se va întâmpla ce trebuie să se întâmple într-un cadru învăluit în ironie, tandrețe, umor, nostalgie sub tridentul a trei mari creatori:regizorul Silviu Purcărete, scenograful Dragoș Buhagiar, compozitorul Vasile Șirli.
Planul strategic al protagonistului Făt Frumos implică transformări, complicații, obstacole, recunoașteri. Plecarea, absența, interdicția, încălcarea interdicției sunt ocazii dramaturgice care conferă textului șansa de a deveni un tabloul pictat la două mâini, de Bosch și Chagall prin care ni se dezvăluie o umanitate anapoda care își uită nu doar cuvintele, ci și trecutul, tradițiile, valorile. Lumina sacră a lumânării este înlocuită cu lumina ecranelor telefonului mobil. Misterul căutării înțelegerii unei metafore se pierde printr-un search pe google, hrana și poezia devin vegane, trăim în „postsentiment al postistoriei”. Totul e gri, până și tinerețea, o rezultantă „din amestecul tuturor libertăților.”, chiar și „plăcerea gri ce se obține se obține din amestecul tuturor plictiselilor, și tot așa… ceața Gri se obține din amestecul tuturor insomniilor și tot așa… și tot așa…”. Sub asaltul fricii de moarte și dornici permanent de validare exterioară, ne pierdem rațiunea și apelăm la „hematolog, urolog, orelist, anestezist, generalist, logoped, logopat, logofăt, osteopat, cardiolog, radiolog, teatrolog”, ieșind din propria viață, devenind doar proiecte nefinisate ce trăiesc pe un timp limitat și împrumutat.De unde superioritatea speciei umane? Nu întâmplător un cal absolvent ia hotărâri logice și motivate în numele stăpânului, iar un iepure se încalță în sandalele lui Hermes țopăind prin timpuri ficționale.Nu este întâmplătoarea alegerea iepurelui, Zorilă, ca personaj ce face și desface. Metaforele basmului legitimizează orice fantezie. Simbolistic, iepurii au avut mereu o natură ambivalentă. Au fost asimilați companioni ai Pământului-Mumă, ai apelor fecundatoare şi regeneratoare, ai exploziei primăvăratice a vegetaţiei, a renașterii Vieţii sub toate formele ei.În unele mitologii, iepurele trece drept un salvator al Lunii, un erou civilizator. O altă interpretare susţine că imaginile iepurilor din cimitire sugerau credincioşilor că trebuie să fie prudenţi şi să ocolească ispitele. Tot în perioada de implementare a creştinismului, iepurele era considerat în continuare un simbol al fecundităţii. În spaţiul nostru, iepirele a fost un simbol solar, înhămat la carul Soarelui pe care îl trage neobosit peste bolta albastră a zilelor, dar și cu o latură demonică fiind asociat uneori cu noaptea şi cu prezenţa morţii şi a diavolului.
Soluțiile teatrale sunt simple și ingenioase. Dacă în alte spectacole focul și pământul sunt elemente prezente, în Lexicon, apa, cu multiplele ei simboluri(apa vie, lichidul amniotic, „apă de dinaintea despărțirii apelor și apă de după despărțirea apelor”, apa element vital, apa curge nu doar în replici inspirate, ci de-a dreptul pe scenă, printr-un mecanism ce aduce a instalație de irigație:
„- Stăpâne, la începutul pădurii am văzut o cișmea de unde probabil se-adapă călătorul.
– Nu suntem nici însetați, nici înfometați.
– Dar o cană cu apă ai băut vreodată, stăpâne?
– O, câtă apă am băut.
– Dar o cană cu apă ai băut?
– De o cană cu apă nu-mi aduc aminte.
– Păi hai, stăpâne.
– Într-adevăr. Beau o cană cu apă.” Sau „Cum vom ajunge la palatul tatălui tău, te las acolo și mă întorc să-mi beau cana cu apă.” Am amintiri, apa în care pluteam era parcă nedespărțită de apa trupului meu.” Într-o altă scenă memorabilă, Gheonoaia trage după ea un harnașament de schelete umane ca pe o casă umblătoare. Întreaga scenografie semnată de Dragoș Buhagiar este un paradoxal amestec de simplitate monahală și baroc decrepit. Costumele (culoare, consistență, croi) se înscriu pe aceeași linie de impact fotografic, părând niște imagini în sepia ce îndeamnă la meditație și visare.
Distribuția spectacolului este numeroasă, regizorul fiind recunoscut prin puterea de a mobiliza grupuri mari, de a multiplica umanul sub forma unor coruri armonioase și omogene compuse separat din femei și bărbați sau mixte. Întâlnirea lui Silviu Purcărete cu echipa Teatrului Odeon, omogenă, sudată, echilibrată valoric nu ar fi putut fi putut produce decât un act artistic de înaltă ținută în care orgoliile individuale nu destramă omogenitatea grupului, unde diferențele sunt atenuate în ansambluri bine caligrafiate într-o spațialitate riguroasă. Regândirea raportului dintre personaj și spațiu, specularea proporțiilor și dimensiunilor generează efecte surprinzătoare comice, ironice, fantastice ceea ce potențează tensiunea dramatică a unor replici aparent banale. Personajele, ca și decorul, se metamorfozează precum în teatrul de păpuși, producând în fața spectatorului miracolul animării.
„Actorul e un element puternic, dar un semn egal ca importanță alături de culoare, sunet, lumină. Pe scenă, fiecare ființă, fiecare obiect, fiecare lumină, fiecare sunet devine sublim și se transformă într-o esență: o esență poetică.Cel mai important, 80% din elementul de expresie al actorului este ochiul, chiar atunci cînd poartă mască. În gaura din mască strălucește tot timpul ceva, există o anume energie.” Această energie se simte în privirea stranie a Andei Saltelechi, în sclipirile voluptoase din ochii Antoanetei Zaharia, în străfulgerările de inteligență și logică din irișii Sabrinei Iaschievici, în luminile șirete și perverse din privirea Mădălinei Ciotea. Echipa Scorpiilor devine un trup monstruos multiplicat și demultiplicat care oferă o imagine cinematografică expresionistă de mare impact.Un alt organism comun, de data aceasta fluid și transparent îl formează cele trei Zâne interpretate de Ioana Marcoiu, Crina Mureșan, Paula Niculiță. Cele trei actrițe concretizează noțiunea de eter, sunt senzuale, se împletesc în mișcări cursive și grațioase, sunt pata de magic bucolic într-un basm kafkian. Relu Poalelungi este eroul celei mai suprarealiste scene, Bucătarul său coborând într-un absurd cinic spre grotesc.Vâlcu Silvian în împăratul tânăr imprimă pesonajului o atitudine reflexivă și eleganță . Ruxandra Maniu interpretează rolul de împărăteasă cu melancolie, purtând pe chip povara duce a maternității, fără a pica în patetism. Ionel Mihăilescu are o autenticitate cuceritoare atât în postura de Împărat bătrân, cât și în cea de Făt Frumos trecut de timp.Fragilitatea omului strivit de vremuri este redată cu gesturi măsurate, fără a abuza de lamentații existențialiste, într-o durere discretă și profundă care se împletește cu marea durere a lumii în extincție. Von Locknow interpretat de Ioan Batinaș și Christoph, Ionuț Kivu alcătuiesc un inedit cuplu burlesc, o copie a celui format din din Făt-Frumos și Absolventul. Idealiști și utopiști, cei doi nemți ratează întâlnirea cu „un loc pustiu dar primitor pentru o Circumscripție – la început experimentală – a unui stat bazat pe egalitate absolută între cetățeni de toate vârstele și de toate neamurile, un loc nou și curat în care oamenii să trăiască în bună înțelegere, fără discriminări.
Dar am găsit ce căutam? N-am găsit. Planul nostru de neasemuită republică a egalilor s-a dus pe apa sâmbetei.”. Cele două cupluri repetă își repetă experiențele, conștienți fiind reciproc de propria nefericire.„Oamenii ăștia nu pot fi mai nefericiți ca noi.” își șoptesc reciproc.
Diana Gheorghian pare a-l struni pe Zorilă cât să fie mereu în scenă, el sau spiritul lui. Cu o extraordinară mobilitate, Zorilă se ivește de unde nu te gândești, este histrionic, când șiret, când protector, adună în privirea sa pătrunzătoare fărâme de Bine și Rău, seamănă doruri și are preștiința finalului. Claudiu Bleonț(Unchiașul) leagă într-un ansamblu organic figura povestitorului melancolic cu cea a raisonneurului cinic.Este dinamic, versatil, coordonează celelate personaje printr-o energie contagioasă.Gheonoaia Virginiei Rogin este seducătoare, de o remarcabilă profunzime interioară contrastând cu aspectul decorativ. Are senzualitatea, disponibilitatea erotică și cochetăria Bubulinei, iar complexele și refulările cu care a fost cadorisit personajul nu îi știrbesc luciduitatea. Monologul Gheonoaiei pornește lasciv și amețitor, dar sfârșește în elan logic și raționalist.
Minunat cuplul actoricesc Niko Becker(Făt-Frumos ) și Eduard Trifa(Absolventul Eduard/ Calul). Ambii cu chipurile unor eroi de basm, se completează, își întind invizibil mâna unul către celălalt, se agață unul de vorbele celuilalt într-o frăție a spiritului cu iz de poveste. Aflați fiecare la capetele unui balansoar invizibil, îl țin permanent în echilibru, atent fiecare la siguranța celuilalt. „Există o secundă pe ceas când călătorul se întâlnește cu el însuși pe drumul de întoarcere.” Cele două personaje se întâlnesc pe drumul de întoarcere al dorului. Cei doi actori se despart, lăsând fiecare în scenă senzația unei mitice întâlniri.
„Moartea se află în spatele nostru. Am trecut deja prin acestă stație. La nivelul conștiintei ea s-a petrecut déjà.” De care moarte se teme regizorul Silviu Purcărete? De cea fizică? A trăit atâtea vieți prin spectacolele sale încât nemurirea îi face complice cu ochiul chemându-l să bea o cană de apă împreună.
O altă moarte îl înspăimântă, cea a lumii în care a creat, jocului, a aristocrației ideii, a competiției ca o luptă dreaptă, a elitelor, a luminii minții și sufletului.Ce mult iubește Silviu Purcărete teatrul, viața, oamenii, așa cum sunt ei! Pentru că numai iubindu-i treci pentru ei vămile creației, înfrunți dinții de ghionoaie ai superficialității, te iei la trântă cu scorpiile de prejudecăți și reforme progresiste. „Trebuie să eliberezi cuvintele! Trebuie să nu-ți fie frică de cuvintele lăsate să se împerecheze din nou libere. Aici avem noile norme lexicografice. Ediția a doua pe care o știți voi, revizuită și adaugita, s-a dus dracului.”Cam totul se duce în această direcție. Mai puțin cuvintele, blestem și cuminecătură. Eu nu mai am cu cine să schimb o vorbă. Ferec în mine Cuvintele și le promit „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Nu doar lor, prin ele, și vremurilor în care am trăit!
Alina Mariana Maer
UZPR, Filiala Prahova
