Iată originalul: „Septembrie retezase brusc ambiţiile verii toride de a se lăţi slinoasă, dincolo de îngăduinţa filelor calendarului, peste Bucureştii ajunşi o mahala, ameţiţi de încăierarea pe ciolan, neruşinată, a coteriei politicianiste, la concurenţă cu vestita, în vechime, păruială a chivuţelor în Piaţa Unirii, fostă de flori, cu fustele în cap şi rostogolită fără perdea în văzul şi în obrazul, care nici el nu mai roşea, al bieţilor alegători în mintea cărora se cuibărea, din ce în ce mai temeinic, îndoiala cu privire la rostul pierderii unei dumineci, în miezul iernii, ca să se ducă la vot. Nimeni nu mai credea, dintre cei de bună credinţă, poporul ascultător şi sleit de orice speranţă, că ar mai putea fi vorba de o alegere, şi între cine şi cine?, se punea, fără putinţa unui răspuns, întrebarea; leşia verii, care se târa de mai bine de trei luni încheiate pe toate bulevardele şi străzile, şi pieţele, şi piaţetele, şi scuarurile, şi ochiurile de verdeaţă veştedă care mai rămăseseră neluate în seamă de sapele excavatoarelor şi transformate în fundaţii ale unor viitori penibili zgârie-nori la porţile Orientului, năclăise până şi cea mai firavă ambiţie de a ridica ochii spre răsăritul sau apusul soarelui în câmpia unui Bărăgan ars şi pustiit, ziua, de vipie şi scăldat, noaptea, de lumina străină a lunii, niciodată ca până acum, petrecând singură, fără umbra măcar a unei stele. Un fior de singurătate cutreiera lumea întreagă a târgului şi nu ocolea nici nebunia celor mai deocheate şi scumpe baruri de noapte, la uşile de fier ale cărora se ciocneau intenţionat boturile ultimelor tipuri de mastodonţi de teren din care nu mai terminau să se scoboare odraslele de bani gata ale vremelnicei burghezii încropite scandalos peste noapte şi puse cu disperare, la capătul jafului general, să scuture obraznic portfeiurile, lăsând să fluture în alunecarea lor pe tejghelele de la Bamboo şi… şi… şi… şi… bancnotele verzi ale valutei Speranţă, chiar şi cinci mii de euro o sticlă de şampanie, băută în siflete înalte de cristal, ce mai rămânea, desigur, din ea, după ce era agitată furios şi făcută să zboare deasupra frunţilor înfierbântate şi să boteze, apoi, cu gheaţa licorii aurii, valurile de sâni fragezi sau abia ieşiţi de sub intervenţia rafinatei chirurgii recuperatoare estetic, revărsaţi peste decolteurile agresive ale rochiilor care abia îşi propuneau să ascundă mai mult decât o palmă din trupurile frumuseţilor devotate dezlănţuirii plăcerilor tineretului lumii bune. În rest, cum mai ziceam, leşia maidanului politic cu măscările lui noi, cu acea neistovită deşănţare a lăcomiei, cu spaima pierderii şansei, nu se ştia încă de ce socotită de mai toată clasa politică ultima, de a mai scutura sacul averii naţionale, ce mai rămăsese din el, şi de a se mai salva, cu noile alegeri ameninţătoare, de o frisonantă judecată, care şi ea s-ar fi apropiat la fel de rău prevestitoare pentru anume jochei ai bidiviilor Revoluţiei, bidivii ajunşi, cei mai mulţi, nişte costelive mârţoage gata să îngenuncheze şi să cadă, cu călăreţ cu tot, cu mult înainte de a se termina sleitoarea cursă disperată, de aproape două decenii. Însă „şchimbarea“, cum zisese, cu intenţie, cineva dintre jocheii care se pregăteau să descalece, de voie şi cu bună ştiinţă, până să se anunţe apropierea potoului, „şchimbarea“ ameninţa fără drept de apel; nici de furat nu prea mai era cine ştie ce, nici cine să fure nu mai apărea nou hămesit în această situaţie, furaseră la fel aproape toţi, se ajunsese în situaţia când nu se mai putea evita des pomenita „şchimbare“, care ori îi mătura pe toţi în devălmăşie, ori se punea toată şandramaua pe butuci şi mai exploda mămăliga o dată, astfel încât transferul Puterii de la unii la alţii, care, de stânga ori dreapta, erau aceiaşi, se acceptase tacit şi viclean şi îi privea pe toţi la un loc, lăsându-le la toţi, în acelaşi timp, şi la fel de ascuns, un fir de nădejde izbăvitoare. Atunci se ivise, clocită de învălmăşeala timpului, urzită neintenţionat de cineva anume, însă în timp, în războiul care ajunsese să ţeasă singur în neştire, şi astfel urzită şi coaptă în devălmăşie de către toată suflarea politicianistă, cum nu se poate mai potrivit cu mizeria deriziunii ce se înstăpânea la deşucheatele Porţi ale Orientului, atunci se ivise şi se strecurase, scăpând la lumină cu o viclenie de pezevenghi şi cuţitar şcolit la răscrucea maidanului neruşinării noastre de toate zilele, un trubadur nou al manelei politice, cu o rară poftă de diriguire bezmetică şi cu un rar har de a încăiera pe toată lumea cu toată lumea, amândouă în stare să încoroneze glorios performanţa democraţiei noastre originale. Aşa se petrecuseră lucrurile, ca întotdeauna aproape, mai presus de voinţa bietului om supt vremi, încât spulberând spaima unei vipii pustiitoare, răcirea timpului, într-o singură noapte, dinaintea zilei de 8 septembrie, ziua Naşterii Maicii Domnului, avea să înstăpânească altă frică, nu mai puţin liniştitoare pentru inimă, frica de o toamnă scurtă, în întâmpinarea iernii lungite şi cu lunile septembrie şi octombrie, şi chiar noiembrie, obligând lumea să se gândească iar înfrigurat, la panarama alegerilor şi la ce s-ar mai putea aştepta, numai de rău, în paralel cu supărarea Celui de Sus şi pedepsirea noastră cu frig şi zăpadă, de la întâlnirea despre care se spunea şi se vorbea aprins, de dimineaţa şi până seara, că ar fi avut loc între Eminenţa Sa Elefterie Teoforu şi acel personaj greu de pus într-o căsuţă a unui tabel politic al lui Mendeleev, care foarte repede se făcuse cunoscut sub numele de Pafnutie Diocleţian Zoritu, zis Herghelegiu… (…)”
*pagini din romanul Ultimul bal la Şarpele Roşu, vol. II din Trilogia Ciocoilor, Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2011!
