Despre Eminescu s-au scris biblioteci întregi, însă nicio carte de formula aceasta. Este vorba de un dicționar monografic care adună la un loc «oamenii din viața poetului» (de la membrii familiei și rude la prieteni, colaboratori, cunoscuți de-a lungul celor aproape patru decenii de existență), lucrare asemănătoare acelora dedicate de noi lui Lucian Blaga (I, 2017, II, 2018) și Tudor Arghezi (2019). Reformulând într-o manieră sui generis o documentare strânsă, cu totul inedită și, așadar, verificată, în planul istoriei literare, asemenea dicționare ajută la o mai bună cunoaștere a omului, operei și epocii respective. Totul fiind posibil prin evidențierea atât a personajelor de prim-plan cât și a altora de plan secund din biografia poetului, fără de care portretul autentic nu ar putea fi realizat și înțeles pe deplin. Prin prezentul „dicționar monografic”, readucem, așadar, în prim-plan Omul, în diferite etape ale vieții sale, văzut într-o ipostaziere poliedrică și multirelațională.
Am preferat, dincolo de tratarea schematică, în general, articole de o mai cuprinzătoare informație bio-bibliografică și, desigur, cu un accent deosebit pe relația avută cu poetul, pe parcursul întregii vieți, tinzând așadar la articolul-eseu care să ofere o înțelegere mai nuanțată și o viziune structurată și cât mai exactă a problematicii, ușor controlabilă de bibliografia în materie. Nu de puține ori ne-am izbit de lipsa unor informații despre «oamenii din viața» poetului, nu toți fiind nume cunoscute ale vieții social-politice și literare, impediment depășit totuși printr-o asiduă documentare pe mai multe planuri. Am însoțit textele cu imagini-document, în funcție de conținut și în limita accesului nostru la iconografia respectivă, raportându-ne, când a fost cazul, la situația social-politică internă și internațională.
Sunt de regăsit în paginile acestei cărți scriitori, gazetari, literați, artiști, intelectuali, politicieni, dar și oameni din lumea comună – toți mai mult sau mai puțin conștienți de valoarea omului cu care interacționau -, ale căror mărturisiri nu pot fi ignorate, dimpotrivă ele surprind anumite trăsături și linii umane pe care mulți așa-ziși confrați nu le-au văzut sau le-au ignorat de-a dreptul.
Din toate aceste zeci și zeci articole (180) dedicate celor care l-au cunoscut, în principal, mai mult direct decât indirect pe poet – numiți de noi generic și din motive de structurare lexico-monografică «oameni din viața lui», – se poate vedea întregul complex de împrejurări al relaționării sau expectativei, al implicării mai mult sau mai puțin în viața poetului, în general «distanța» dintre «subiect» și «actanți» în funcție de care fiecare individ „catagrafiat” aici dă seamă în posteritate de felul în care l-a cunoscut și apreciat pe omul în care sălășluia deopotrivă o conștiință de român adevărat și una de artist genial, de reformator al Poeziei și deschizător de epocă literară.
Fire complexă, scindată în atitudini contrare, ca fel de a fi între solitudine și sociabilitate, dar și fixată pe anumite valori de la care nu a abdicat niciodată, Eminescu ilustrează un portret moral, intelectual și artistic incomparabil, ușor de întrevăzut în „catagrafierea” de față a «oamenilor din viața lui».
Omul și Artistul – această asumată „excepție inexplicabilă printre noi” ce ne-a ajutat să depășim condiția noastră minoră (E. Cioran) – vorbesc deopotrivă despre o epocă istorică și culturală, pregătitoare de jertfă și de ideal al unității naționale, o Românie „dodoloață” restituită istoric întregului neam gândită deja de Eminescu și căreia i-au fost martori puțini din contemporanii săi de cuget.
Lumea lui Eminescu, bogată, variată, plină de freamăt, evocă, în consistența și devălmășia ei, o societate românească în care savoarea Orientului este estompată de atitudini, convingeri și forme ale civilizației occidentale, ciocnire ce se vede mai bine din articolele publicate în „Timpul”, mereu în război cu „Românul” lui C. A. Rosetti, oficiosul liberal, „organul fanariot din strada Doamnei”. Poate prea pătimașă această polemică de ani de zile (1877-1883), în care Eminescu se vede că gândea nu numai în contexte de politică internă ci și într-o viziune mai largă, europeană, de vreme ce problemele abordate erau, dincolo de planul național, de interes continental (situația geo-politică și etnică a Basarabiei, Ardealului și a Românilor din Peninsula Balcanică, „chestiunea evreiască”, „comisia mixtă a Dunării”, afacerea «drumurilor de fier», războiul ruso-româno-turc de la 1877-78 cu toate avantajele și dezavantajele, Congresul de la Berlin, aderarea României în octombrie 1883 la Tripla Alianță, abandonând tradiția colaborării cu Franța etc.)…
Această multitudine de «voci», rezonând într-o posteritate mai mult subiectiv generoasă decât exactă, a contribuit la rotunjirea mitului privind Omul în manifestări și implicări contingente. Desigur, un construct imaginar memorialistic care, pornind oarecum de la unele elemente și trăsături reale, s-a tot rostogolit prin vremuri «complicând» portretul personalității lui Eminescu cu aproximări și aluvionări de tot felul, hașurând fie tezist și romanțios, fie prin naive și inconștiente abuzări, fațete ale condiției biografice.
Ne-am străduit să aducem în articolele monografice respective toate aceste «voci», unele din inebranlabila și ineluctabila preajmă a autenticității, altele situate la distanțe mai mici sau mai mari de timp, toate însă pariind pe o anume onestitate și onorabilitate a mărturisirii în cauză, pe un registru memorialistic larg, de la memoria pia,fidelisque crudelis, la egotismul histrionic-fantezist și anecdotic al unor impenitenți inevitabili ca Grigore Ventura, D. Teleor ș.a. … Peste tot, însă, ideea mereu vie de a decripta, din toate acestea, specificitatea și autenticitatea acelor gesturi, exprimări, comportamente ce au dat măsura inconfundabilei personalități. Deloc transcriptică ori lipsită de judecata critică, atitudinea noastră transpare de fiecare dată, rămânând oarecum echidistantă, adică lăsând portretul să se alcătuiască din toate mărturisirile probate, care se completează una pe alta, interferează și se luminează reciproc.
Ne place să credem că, în aceste oglinzi ale alterității, personalitatea lui Eminescu se reflectă, dincolo de o mitizare care a lucrat spornic și, mai ales, dincolo de imaginarul specios din anumite construcții exegetice, cu întregul freamătul mundan și epidermic al ființei omenești, cu preferințele, cutumele, angoasele, complexele, reacțiile, implicările și evitările, atragerile și respingerile, dar mai ales cu iluziile uitătoare de sine și deziluziile amarelor regăsiri de sine… (ZENOVIE CÂRLUGEA)
*
Acad. Mihai CIMPOI: Oamenii din viața și vremea lui Eminescu „într-un portret vivant”
Volumul lui Zenovie Cârlugea „MIHAI EMINESCU DICŢIONAR MONOGRAFIC. OAMENII DIN VIAŢA LUI” (Ed. Tipo Moldova, Iași, 2020) are meritul capital de a fi un pandant la biografiile documentare şi romanţate ale poetului, care se impune printr-o nouă grilă de investigare. Este urmărită configurarea – în temei absolut documentar ce asigură credibilitatea reconstituirii – unei imagini multiaspectuale a Epocii (istorică, socială, culturală, politică) şi a Omului, focalizat în complexul de împrejurări şi de relaţionări cu oamenii pe care i-a cunoscut şi au fost implicaţi într-un fel sau altul în viaţa sa după schema sociologică „subiect” – „actanţi”.
Zenovie Cârlugea porneşte să catagrafieze „portretul moral, intelectual şi artistic incomparabil” al poetului prin prisma alterităţii, adică a faptelor concrete făcute pentru poet sau împotriva lui (deci totul e privit prin mijlocirea raporturilor avute cu el) cu conştiinţa că s-a produs un construct imaginar memorialistic care, pornind oarecum de la unele elemente şi trăsături reale, s-a tot rostogolit prin vremuri – zice el – „complicând” portretul personalităţii sale „cu aproximări și aluvionări de tot felul, hașurând fie tezist și romanţios, fie prin naive și inconștiente abuzări, faţete ale condiţiei biografice” (p. 7). Este motivul pentru care s-a străduit să aducă în suita de articole monografice ale cărţii „voci”, „unele din inebranlabila şi ineluctabila preajmă a autenticităţii, altfel situate la distanţe mai mici sau mai mari de timp, toate însă pariind pe o anume onestitate şi onorabilitate a mărturisirii în cauză, pe un registru memorialistic larg, de la pia fidelisque crudelis memoria la egotismul histrionic fantezist şi anecdotic al unor impenitenţi inevitabili ca Grigore Ventura, D. Teleor ş. a. …” (ibidem). „Peste tot, însă, adaugă exegetul, ideea mereu vie de a decripta, din toate acestea, specificitatea și autenticitatea acestor gesturi, exprimări, comportamente ce au dat măsura inconfundabilei personalităţi” (ibidem, p. 7-8). Recunoscând manifestarea unei atitudini deloc transcriptică ori lipsită de judecată critică, se precizează că ea s-a voit echidistantă, „adică lăsând portretul să se alcătuiască din toate mărturisirile probate, care se completează una pe alta, interferează și se luminează reciproc” (ibidem, p. 8).
Ni se oferă, în cele ce urmează, un larg desfăşurat evantai cu pliuri sub formă de biografeme şi mărturisiri sentimentale cu faze documentare şi cu judecăţi – totuşi – valorice ad hoc, din vârful peniţei sau din deschideri de paranteze mai desfăşurate ale analistului. Avem, ca rezultat sinoptic, un portret vivant al celor aflaţi în raporturi de intimitate, de colegialitate, de afiliere doctrinară, de prietenie sau adversitate, care surprind în chip răsfrânt, specular Omul Eminescu „în manifestări şi implicări contingente”.
Fervoarea documentării ajutată bineînţeles de erudiţie în domeniul istoriei româneşti şi universale, de buna cunoaştere a momentelor cheie – clasate şi controversate – a biografiei nu doar al celor care şi-au ocupat un loc de seamă în istoria literară, dar şi al oamenilor din lumea comună. Întrucât Eminescu a avut, ca poet şi ca om, un destin dramatic care s-a confruntat cu ostilităţi, facticităţi, judecăţi critice zoilice, intrigi şi coterii literare sau politice, este bine să ştim cum au reacţionat contemporanii lui la momentele grele prin care a trecut. Zenovie Cârlugea completează anumite goluri din evocările memorialiştilor şi portretizările sumare făcute ale părinţilor, fraţilor, altor rude şi ale unor contemporani ale căror mărturii sunt puţin sau deloc cunoscute sau biografii.
Vom cita în acest sens paginile despre Aurelia Goga, mama lui Octavian Goga, Eduard Griesbach, consulul Prusiei la Bucureşti, Emilia Humpel, sora lui Titu Maiorescu şi Wilhelm Humpel, director al Conservatorului din Iaşi, soţul acesteia, Ieromonahul (anonim) de la Mănăstirea Neamţ. Ilie Ichel, scriitor, autorul unei broşuri „Eminescu (încercare critică)”, din 1889, Zoe Mandrea, pictoriţă, nepoata lui Nicolae Bălcescu şi Costache Aman, Eugene dr. Schuyler, diplomat american şi mulţi alţii.
Fireşte, contribuţiile documentar-arhivistice constituie aportul deosebit al cercetătorului la mai buna cunoaştere – per aliud, prin vocile „actanţilor” – a Omului Eminescu şi personalităţii sale artistice şi intelectuale. Aceste reconstituiri biografice şi portrete analitice ne mai prezintă un aspect revelator: Eminescu a comunicat, a colaborat, s-a întâlnit expeditiv sau timp îndelungat, într-un cuvânt a interrelaţionat, cu oameni reprezentativi (cu bedesam, precum spunea Călinescu) care au constituit o epocă, ce poate fi definită (în ciuda celor porniţi contra mitizării lui) chiar epoca Eminescu. Sunt, printre ei, foarte mulţi cu o formaţie intelectuală solidă datorată studiilor făcute la universităţi din Germania şi Franţa (Petre P. Carp, Alexandru Cihac, Nicolae/ Sterie Ciurcu, Vasile Conta, Emanoil Costache Epureanu, Eduard Gruber, Endoxiu Hurmuzaki, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Constantin Meisner, Aurel Mureşianu, Iacob Negruzzi, Leon Negruzzi, Teodor V. Ştefanelli, Nicolae Teclu, Ştefan Vârgolici, A. D. Xenopol).
Este epoca impactului cu multe doctrine şi teorii în diferite domenii, cu evoluţionismul şi organicismul, cu orientarea generală transdisciplinară, cu psihologia popoarelor. Noile orientări în ştiinţă sunt prezentate în cadrul prelegerilor Junimii. Pagină cu pagină, portretul vivant, „văzut într-o ipostaziere poliedrică şi multirelaţionară”, se conturează cu amintirile lui Ieronim Bariţiu, colegul său de studenţie, în care surprinde natura mai mult „meditativa şi rezervată decât expansivă” şi plăcerea de a se angaja în dezbaterile cu teme „din sfera politică, bisericească, socială, literară, filozofică”, ale lui Ştefan Cacoveanu, în care se spune că „era înzestrat cu bogate cunoştinţe de literatură română”, ale generalului Cerchez, cu care discutau peripatetic printr-un parc din Viena despre iubirea faţă de ţară, ale lui Artur Gorovei, care l-a văzut prin 1885, la bibliotecă „lucrând la o gramatică sanscrită”, ale lui Obersteiner, medicul de la Oberdőbling, în care mărturiseşte că îl invita la el acasă pentru a „discuta diferite teme, îndeosebi culturale”, ale lui Grigore Păucescu, cel care l-a urmat la conducerea „Timpului”, care afirmă că prin articolele lui „a adus o nouă stare de lucruri” în ţară, ale lui Ioan Slavici, prietenul ce l-a găzduit observând că „citea cu glas tare tot aceea ce îi plăcea, mai ales poeziile, și făcea multă gălăgie când scria, se plimba, recita, bătea cu pumnul în masă, declama, era oarecum în harţă cu lumea, la care se adresa”, ale lui Alexandru Vlahuţă, prietenul fidel, care îl surprindea într-o odaie din postul Mogoşoaiei stând „la o masă lungă de brad pătată de cerneală, cu cărți ticsite pe nouă poliţi mari ca de vreo patru metri”.
Albert Camus notează, în Caiete, că le cerea fiinţelor în tinereţe mai mult decât puteau să dea: „o prietenie continuă şi o emoţie permanentă” (mai târziu, spune el ironic, le cerea să dea mai puţin decât pot să dea: „o prezenţă fără vorbărie”). Eminescu le cere prietenilor săi şi în genere celor cu care contacta să spună adevărul (ca în cazul procesului de la Pesta, şi ca obiectiv deontologic al gazetarului), să „ştie cât mai multe lucruri” (e constatarea unuia din memorialişti, canonicul blăjean Uilăcanu şi îndemnul făcut lui Slavici conform celebrelor adresări din Scrisori către „homunculul” Bonifaciu Florescu: „Dragul meu învaţă carte şi ascultă-ni îndemnul,/ Cine vrea să zugrăvească să înveţ-întâi desemnul…”, să nu „întindă talgerul în public” pentru pomeni (e rugămintea adresată lui Vlahuţă) şi de a-i „respunde cum stau lucrurile cu mine” (e ceea ce-i cere lui Chibici într-o scrisoare trimisă din sanatoriul de la Oberdőbling), indiciu al demnităţii şi a grijii excesive de a nu-şi deranja prietenii (e şi grija manifestată faţă de părinţi, care îi comunică „lucruri aşa de triste de a nu le scrie”, în timpul îmbolnăvirii de gălbinare, „sub inspiraţiunea acelei rele dispoziţiuni”). Discret sau făcând mărturisiri într-un ton jeluitor oscilând între o stare meditativă apoliniană şi o mânie etică homerică (spumegătoare, îi zicea Călinescu), Omul Eminescu e aruncat, conform unei scrisori adresate Veronicăi Micle, „într-un cerc vicios, care, cu toate acestea este singurul adevărat”, singur „la negustoria asta de principii şi peste aceasta şi bolnav”.
Contrar răcelii glaciale şi impersonalităţii geniului înnăscut, de care vorbeşte Maiorescu, iată-l pe Eminescu în ipostaza Omului ce trăieşte în contingent la limita existenţială a umanului, iubind, pătimind, suferind, proiectându-se sufleteşte în fiinţele dragi, apropiindu-se de adevăraţii prieteni şi detaşându-se de pretinşii amici (pe care-i viza soră-sa Henrieta), care vin cu mărturisiri sub semnalul acelui bia, fidelisque crudelis memoria, pomenit în Argument.
Dicţionarul „esenţial” al lui Zenovie Cârlugea, ilustrat şi cu o bogată iconografie de epocă (personalităţi, instituţii, clădiri şi locuri memoriale) se impune, în eminescologia actuală, ca o lucrare de referinţă.
Acad. Mihai CIMPOI
(Articol reprodus din „Literatura și Arta”, hebdomadar al Uniunii Scriitorilor din Chișinău, 11 iunie 2020, p. 5).
Au scris elogios despre acest dicționar: Acad.Mihai Cimpoi, Nicolae Georgescu,Gheorghe Grigurcu, Constantin Cubleșan, Tudor Nedelcea, Ana Selejan, Toma Grigorie, Rodica Lăzărescu, Florian Copcea, Aureliu Goci, Daniela Muntean, Lucian Gruia, Ion Mărgineanu, Maria-Daniela Pănăzan, Monica Grosu, Nicolae Suciu, Stan V. Cristea, Ioan Șt. Lazăr ș.a
