Duminica trecută, naţia română şi-a votat preşedintele. Fiecare cum a vrut, cum a crezut, cum a sperat ori a disperat. Cei mai mulţi au stat acasă, ca românul imparţial, aplicând principiul romanes „Muma lor de hoţi şi nevestele la toţi”. Ăştia vor fi, în anii următori, cei mai vocali şi cârcotaşi. Am văzut mulţi tineri care au ieşit la vot şi ne-au privit pe noi, cei mai în vârstă, cu o superioritate evidentă şi justificată de experienţa lor politică vastă. După care s-au dus acasă, la babaci, să-şi ia banii de distracţie, păpică, ţoale la modă şi să râdă în nas generaţiei de expiraţi, fără să vadă barna din ochiul lor. I-am zis bârnei altfel ca să mă înţeleagă şi ei şi să nu mai sufere amintindu-şi-l pe unicul profitor al banilor publici care ar fi putut deveni comandantul lor.
I-am văzut şi pe intelectualii subţiri până la străvezime, pe cei din stirpea brătiană care l-a gonit pe Cuza, regele pământean, pentru a ne aduce un prinţ prusac şi sărac spre a ne scoate din comuna primitivă.
Eu şi mulţi ca mine, nu ştiu cât de mulţi, oricum, făcând parte din alt popor, ne-am dus şi am votat bunul simţ în faţa unei aroganţe sfidătoare a burgheziei de provincie transilvană care are burtă şi grădină de trandafiri în faţa casei.
Să ne fie de bine tuturor, vorba scriitorului mare şi înţelept, a grecului mai românesc decât o grămadă de români neaoşi: box populi, box dei.
Fără prea multă speranţă, am votat. Fără bucurie, am votat. Cum puteam să fac altfel, când aveam de ales între ciocoii pesedişti care şi-au tras funcţii, vile, şi-au falsificat doctorate şi diplome crezând că vor fi veşnici şi ciocoii liberali, cei flămânzi şi ignoranţi în ale administraţiei publice, dar plini de aroganţă, prestanţă şi gramatică, la fel ca generalul lor sărac în cuvinte şi sentimente patriotice.
Am citit siderat buletinul subţire de vot care mi-a fost înmânat. Cutare de la PNL, cutare de la PSD. Băi, fraţilor şi cumnaţilor, votul era între doi oameni politici, între două programe pentru ţară şi nu între două naţiuni, cea liberală şi cea pesedistă!
A ieşit ce-a ieşit. Scriu aceste rânduri duminică dimineaţa, după ce am fost la vot şi am votat cum am recunoscut: bunul simţ împotriva aroganţei cu toţi dinţii la vedere, a patentului Băsescu şi hăhăielii lui neruşinate.
Nu beneficiez de exit-poll-uri, de manevre ale serviciilor secrete, de manipulări externe, de voinţa celor mari care tratează ţara mea ca pe o colonie de europeni de mâna a doua. Nici nu mă interesează calculele lor.
Eu rămân ce-am fost, român şi punctum, aşa cum a spus Eminescu. Şi nu voi putea niciodată, atâta cât voi mai fi, să deprind lecţia urii între noi. Între „ai noştri” şi „ai lor”.
Bunica mea, Dumnezeu s-o odihnească, îmi povestea ce se întâmpla în satul nostru mehedinţean în ziua alegerilor interbelice. Liberalii şi ţărăniştii, neamuri între ei, se băteau precum chiorii, cu lănteţii de la gard, în ziua alegerilor. Ieşeau ai noştri, plecau ai noştri, viaţa mergea înainte, împiedicată, unii făceau avere, alţii făceau zâmbre, toţi promiteau o gară în satul acela amărât, nimeni nu făcea niciun pas.
Pe urmă au venit sovieticii, bolşevicii adică şi ne-au învăţat şi ei lecţia urii. Ura săracilor care nu aveau pământ faţă de chiaburi, adică gospodarii satelor. Au adus Volgile negre ale securităţii, au dus chiaburii în Bărăganul siberiac, au închis elitele naţiei declarate legionare, antonesciene, anticomuniste, au întors fascismul pe dos punându-i pe faţă rimelul stalinist, noul fascism. Apoi şi apoi, a venit un comunism naţional, românesc adică, ne-am îmbăţoşat în faţa Estului şi a Vestului şi ni s-au dat pumni în gură din ambele părţi.
Am fost trataţi cu o lecţie de democraţie totală şi bezmetică, am fost înghesuiţi în UE, am fost smulşi din Tratatul de la Varşovia, odioasa gaşcă militară sovietică, pentru a fi aduşi în NATO, marea familie înarmată în care se dau miliarde de dolari din venitul unor colonii precum România, pentru avioane vechi, rachete vechi, fregate vechi, iluzia securităţii naţionale pe care noi nu o putem nici măcar discuta.
Oameni buni şi nebuni, chiar nu vă daţi seama că noi începem să nu mai fim decât amintirea unui popor care a însemnat ceva în istoria Europei?
E noiembrie încă. Mi-e frig şi mi-e frică de tot ce va urma. Aud vorbe care mă cutremură. Guvernul meu, adică guvernul lui Sică Madolină, poporul meu, adică poporul liberal, ura între noi revărsată ca o maree.
Copiii mei, pot să vă spun aşa pentru că am trecut de şaptezeci de ani, oare vouă nu vi se face frig şi frică? Doamnă Ana Maria Păunescu, doamnă care păstraţi în picioare această revistă de speranţă şi de îngeri ai credinţei în România, îngăduiţi să adaug în finalul acestei rubrici un poem. Promit să n-o mai fac altă dată. Astăzi simt nevoia să public în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, singura revistă care ne mai poate îngădui, un Imn folcloric și argotic: „E o vreme de mișto/ un ecou de râsu-plânsu/ de la Nistru pân’ la Tisa/ noi îl vom vota pe dânsu’/ pe românul cel mai dur/ pe care îl doare-n cur/ de istoria română/ care-n veac o să rămână/ Fie neamț ori ungurean/ Sau haiduc teleormănean/ Mai moale ori tăricean/ Chiar un diavol dobrogean/ Un tătar spanchiu și crud/ Doamne-s orb când îmi dau votul/ Când îl văd cum pune botul/ Care e de sânge ud/ Maică, cin’ te-a blestemat/ Să ai parte de păcat/ Doar mișeii să-i alegi/ Doar furtună să culegi/ E o vreme de mișto/ Un ecou de râsu-plânsu/ De la Nistru pân’ la Tisa/ Noi îl vom vota pe dânsu’”.
Noiembrie 2019
Nicolae Dan Fruntelată / UZPR
