S-au împlinit pe 6 octombrie 2024, 29 de ani de la un moment cu totul remarcabil: decernarea Legiunii de Onoare, în grad de ofițer, de către președintele Franței, Jean Chirac, Seniorului Corneliu Coposu, președinte al PNȚCD. Acest gest, unic pentru România a fost motiv de mândrie nu numai pentru Senior, ci și pentru întreg poporul român, al cărui mare patriot a fost. Omul acesta s-a împotrivit toată viaţa comunismului, acestei orori a secolului 20, pentru ca să constate cu amărăciune, în anii de după căderea comunismului, că lumea în care trăim astăzi nu e lumea la care visaseră sutele de mii de deținuți politic persecutați în beciurile securităţii și pușcăriile comuniste.
Corneliu Coposu a dovedit că era om politic, dar se formase înainte de năvala comunistă, avusese practică pe lângă cei mai buni în domeniu, în special Iuliu Maniu, al cărui secretar personal a fost. După decembrie 1989 C. Coposu a fost președinte al PNȚCD. A reprezentat un model de modestie, demnitate, cinste, spirit de sacrificiu, moralitate exemplară, dar și cu simțul luptei pentru adevăr și dreptate, nu în ultimul rând o personalitate tenace.
Am avut privilegiul să-l cunosc direct împreună cu familia mea, fiindcă a trăit o perioadă în satul nou Rubla, regiunea Galați, acolo unde fusesem și eu deportată împreună cu toată familia mea, vreme de 10 ani. Fusese adus la Rubla, un sat construit din temelii de deportații din sud-vestul României în 1951. În 1955, foștilor deportați li s-a permis să se întoarcă în locurile de baștină (nu și celor nereeducați cum a fost și familia mea) iar în casele deportaților rămase goale comuniștii aduceau deținuți politic pentru un surplus de pedeapsă. Printre cei aduși la Rubla cu domiciliu obligatoriu a fost și Corneliu Coposu. El venea după 17 ani de temniță grea, direct din închisoare. Era atât de slab, numai piele și os, încât prin pielea capului rasă de păr în închisoare i se întrezăreau îmbinările cutiei craniene, sub forma dinților de fierăstrău. Despre acea perioadă vorbește chiar el: „Am trecut prin 17 pușcării. Am intrat în închisoare având 112 kg și am ieșit cântarind 51 kg. Frigul era permanent în oricare dintre pușcării. Temperatura era aproape nemodificată și vara, și iarna, din cauza grosimii zidurilor. Mâncarea era și ea de exterminare, cu aproximatie 400-500 de calorii pe zi: o turtă făcută dintr-un amestec de făină de mălai cu făină de semințe de mătură (tătar). Am fost bătut cu saci de nisip, cu cearceaf ud în baie, am fost pus să fac manej, nu mai vorbesc de suspendările pe o drugă de fier pentru a fi bătut la tălpi. La ieșirea din închisoare uitasem să vorbesc. Bineînțeles că fiecare deținut, fiind singur în celulă, era exclusă orice conversație și legăturile cu ceilalți ocupanți ai celulelor s-au făcut multă vreme prin Morse bătut în zid, până când sistemul a fost descoperit și sancționat foarte sever. După aceea, comunicările se făceau prin tuse Morse, care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slăbiciune în care ne găseam toți deținutii acolo. Încrederea în supraviețuirea din holocaustul comunist a fost temelia rezistenței”.
Testamentul Seniorului a fost găsit întâmplător de către Ionuţ Gherasim, preşedintele executiv al Fundaţiei „Corneliu Coposu”. Şi – dată fiind importanţa ideilor şi mesajelor cuprinse în el – actul a fost prezentat marelui public la Bucureşti, pe 20 mai 2018, ziua naşterii autorului său, pe scena Teatrului Naţional. Sâmbătă, 16 iunie, a venit rândul Clujului să găzduiască prezentarea acestui act de-a dreptul vizionar, scris de Corneliu Coposu, în 1994, pe un pat de spital din Germania. Este lung, poate fi accesat pe internet, acum reproduc un mic fragment: „ …Frământările din trecut ale generațiilor apuse trebuie să ne servească drept învățământ. Au fost mulți orgolioși care au experimentat desprinderea din Partid, în ideea că vor realiza înfăptuirile visate (Vaida, Stere, Iunian, Lupu, Călinescu). I-a înghițit pe toți istoria, iar partidul a rămas. Soarta dizidenților și a fripturiștilor e pecetluită. Din păcate, oamenii nu țin seama de experiențele din trecut.
Am încredere că Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat va fi cel mai puternic partid politic al României de mâine.Am încredere în viitorul României.Cred că această catastrofă a ultimelor decenii, comunismul, s-a prăbușit iremediabil. Cred că în România se vor instaura instituțiile democratice.
Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră.
24/25/VII 1994”
După cum se vede, Testamentul a fost scris cu un an înainte de moartea autorului și trasează valorile care ar fi trebuit să definească politica românească după 1995, precum și speranțele pe care le-a avut Corneliu Coposu în generația politicienilor tineri (la acea vreme) din România. Dar, arată și ce fel de OM a fost C. Coposu.
Tânărul care i-a fost mereu în preajmă în ultimii ani de viață, la rândul său fiu și nepot de mari patrioți care-au trăit în preajma lui Iuliu Maniu și C. Coposu, povestește din viața Seniorului despre cum a fost răsplătit Coposu de conducerea neocomunistă a României de după decembrie 1989. Ionuţ Gherasim, președintele Fundației C. Coposu, căci despre el este vorba, spunea: „Una dintre întâmplări este cea în care Seniorul şi-a dezvăluit, ca-n atâtea alte rânduri, sufletul uriaş, demonstrând că este capabil să-i ierte pe cei care i-au făcut rău, iar în cealaltă o întâmplare tristă din care a răzbătut uriaşa lui iubire faţă de patrie şi de poporul nostru. În februarie 1990 ne aflam în faţa Hotelului „Bucureşti” de atunci – azi îi zice „Radisson”- şi Seniorul avea o întânire politică cu un membru de vază al partidului lui Jacques Chirac. Ninsese şi peste tot erau troiene. La un moment dat Seniorul a sărit peste unul şi s-a deplasat fulgerător spre o persoană gârbovită, cu faţa lividă. Surprins, am ajuns repede lângă el, împreună cu regretatul meu coleg Marius Lupuţiu şi dl. Coposu ni l-a arătat, cu degetul, pe cel ce tremura de frică în faţa lui. Era Vişinescu, temutul torţionar de la Râmnicu Sărat. Ne-a spus: Uite, ăsta m-a bătut şi torturat până aproape de moarte. Noi ne-am apropiat de el, măcar să-l luăm puţin de guler, la care Seniorul a întins mâna şi ne-a blocat, zicându-ne: I-am iertat demult pe toţi torţionarii, inclusiv pe Vişinescu, iar singurul care are dreptul să-l judece e Dumnezeu. Iar lui i-a zis după aceea, privindu-l în ochi: Dacă vreodată ajungi la judecată, să mă chemi ca martor şi am să spun că nu erai în deplinatatea facultăţilor mintale, că dumneata nu trebuie să ajungi la puşcărie, ci la spitalul de nebuni, că numai un nebun putea face ce ai făcut tu”.
Moartea lui C. Coposu a îndurerat întreaga națiune care i-a făcut o înmormântare cum n-a mai fost alta. Era mult prea târziu….
În schimb, a fost apreciat și respectat de toate marile personalități ale lumii. Încă din octombrie 1990, Corneliu Coposu nu numai că a fost recunoscut ca lider adevărat la un nivel foarte înalt, de primul ministru britanic de-atunci, Margaret Thatcher, dar aceasta l-a declarat pe Corneliu Coposu, la congresul Partidului Conservator din octombrie, singurul reprezentant adevărat al opoziției din întreaga Europă de Est, ceea ce din gura unui om politic ca Margaret Thatcher însemna enorm. Președintele Franței a făcut chiar mai mult – l-a decorat pe Senior cu Legiunea de Onoare în grad de ofițer a Franței. Aceasta este cea mai înaltă distincție civilă și militară franceză, instituită în 1802 și acordată neîntrerupt din 1804 până astăzi. Dar la foarte puțini pământeni, de aceea această onoare este cu atât mai mare.
După spusele aceluiași Ionuț Gherasim, prezent la festivitățile organizate la Paris de președintele Jacques Chirac în onoarea lui C. Coposu, „președintele PNȚ (C. Coposu, n.n.) a fost într-o formă de zile mari, discutând, povestind, glumind și… cântând alături de toți cei care i-au fost alături, indiferent că a fost vorba de Ambasada Franței, unde a avut loc solemnitatea decernării Legiunii, sau Casa Oamenilor de Știință, unde a avut loc recepția oficială. Nu am să uit clipele de la C.O.Ș., când a cântat neobosit până la 4:00 dimineața, parcă simțind că nu mai are mult de trăit. M-am bucurat mult să-l văd fericit și mulțumit că jertfa și lupta lui au fost recunoscute de către (…) Franța și președintele Jacques Chirac (…) în timpul vieții! Din păcate, România i-a recunoscut valoarea și măreția…..după ce a plecat la Domnul! Sau…..nici măcar atunci?
Dumnezeu Să-l ierte și Să-l odihnească în pace!”.
Cine dorește să se convingă de durerea sinceră a poporului român la decesul Seniorului poate urmări înmormântarea acestuia. Atâta lume adunată la un loc și atâta durere sinceră pe fețele tuturor doar Regele Mihai a mai avut!
Dumnezeu să-L ierte pe Senior și să-L odihnească în pacea de care n-a avut parte cât a trăit!
Ileana Mateescu
