Colonelul (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu este un binecunoscut istoric militar român. Lucrările domniei sale sunt examinate şi citate de specialiştii din domeniul celui de-Al Doilea Război Mondial, atât de istoricii din dreapta, cât şi din stânga Prutului. Cartea, pe care avem onoarea s-o prefaţăm[1], este la a doua ediţie, corectată şi adăugită, şi este consacrată unui subiect mereu actual, accentuat cu împlinirea în acest an (2020), a 75 de ani de la victoria statelor Coaliţiei antihitleriste asupra Germaniei naziste şi Japoniei militariste. Este vorba de condiţiile implicării României în cel de-al Doilea Război Mondial şi de participarea forţelor militare române pe fronturile acelei conflagraţii.
Autorul a examinat contextul internaţional în care se afla România la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. La 6 septembrie 1939 România a declarat că îşi păstrează neutralitatea faţă de ostilităţile începute la 1 septembrie din acelaşi an, în Europa. Starea de neutralitate a continuat până la 26-28 iunie 1940, când, în urma dictatului (notele ultimative din 26-28 iunie 1940 – n.n.I.M.) înaintat guvernului regal al României de către U.R.S.S. prin care se cerea cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, inclusiv invadarea acestor teritorii, România fiind o ţară nonbeligerantă. Alesandru Duţu a expus condiţiile în care administraţia civilă şi forţele militare române au fost nevoite să părăsească Basarabia şi nordul Bucovinei. Odată cu ele, remarcă autorul, aceste teritorii româneşti au fost părăsite de peste 220.000 de basarabeni şi bucovineni.
Autorul prezintă noi detalii referitoare la comportamentul nedemn al militarilor sovietici faţă de ofiţerii şi ostaşii români. Au existat cazuri demne de remarcat, când ostaşi ai Armatei Române, de origine basarabeni, în trecerea prin locurile natale spre Prut, au preferat să se retragă cu trupa, rămânând, astfel, fideli jurământului de credinţă depus Patriei. Merită reţinute şi gândurile autorului monografiei care a încercat să răspundă la întrebarea „Cum a fost posibil?”. În câteva cuvinte, am putea afirma: conducerea de atunci a României (regele Carol al II-lea şi anturajul său) nu a fost la înălţimea cerinţelor acelor momente grele, prin care a trecut poporul român. Iar oamenii simpli, autorităţile locale, biserica, alte instituţii au dat dovadă de compasiune şi solidaritate umană cu cei ce au fost nevoiţi să-şi părăsească locurile de baştină şi averea agonisită timp de o viaţă prin muncă cinstită.
Cel de-al doilea capitol al monografiei se referă la pregătirea campaniei eliberatoare. Este vorba de eforturile depuse de conducerea României (Conducător al Statului fiind generalul Ion Antonescu) în vederea asigurării securităţii militare a României la vest de Prut (în eventualitatea unui atac din partea U.R.S.S.). Autorul a examinat şi perspectiva colaborării României cu Germania, inclusiv în plan militar. În opinia germanilor, remarcă Alesandru Duţu, armata română era văzută ca una nepregătită suficient pentru un război modern.
Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a fost examinată în capitolul III al monografiei. Alături de armata germană, forţele militare române s-au angajat într-o luptă vitejească pentru dezrobirea basarabenilor, a bucovinenilor şi a celor din Ţinutul Herţa. Au fost nenumărate cazuri de confruntări inegale între militarii români, aflaţi în ofensivă, şi cei sovietici, aflaţi în apărare. Datorită spiritului de sacrificiu, de care au dat dovadă militarii români, alături de ei fiind trupe germane, la 16 iulie 1941 Chişinăul a fost eliberat, luptele continuând în sudul provinciei, la 26 iulie fiind eliberată Cetatea Albă.
Cu două zile mai devreme (24 iulie 1941) regele Mihai I, însoţit de generalul Ion Antonescu şi regina-mamă Elena, a vizitat centrul administrativ al Bucovinei, oraşul Cernăuţi. Cu prilejul eliberării Basarabiei, la 27 iulie 1941, la Chişinău a fost organizată o paradă militară la care au participat înalte oficialităţi româneşti. Sunt demne de reţinut concluziile autorului de la sfârşitul capitolului („Bilanţ şi concluzii”).
Urmează capitolul intitulat „Participarea militară românească în operaţiile pe teritoriul Uniunii Sovietice”. Autorul abordează un subiect mai vechi, dar încă actual: până unde trebuia să înainteze Armata Română, până la Nistru, recuperând, astfel, de la cotropitorul sovietic pământurile strămoşeşti, sau să treacă fluviul despărţitor al celor două state şi lumi şi să lupte, alături cu Werhmacht şi aliatele acesteia până la victoria asupra Armatei Roşii? Decizia mareşalului Ion Antonescu a fost de a continua războiul, alături de germani, până la victorie şi Conferinţa de pace.
Autorul analizează operaţiunile militare ale Armatei Române, desfăşurate între Nistru şi Volga şi Caucazul de Nord. O atenţie sporită a fost acordată cuceririi oraşului-port Odesa, luptelor pentru Crimeea şi, în special, bătăliei de la Stalingrad şi Cotul Donului. Autorul a analizat detaliat cauzele înfrângerii armatelor aliate la Stalingrad şi a expus momentele referitoare la retragerea forţelor militare române înapoi la Nistru. Au fost demonstrate cazurile de eroism, de care au dat dovadă soldaţii şi ofiţerii români, dar şi disensiunile ce au apărut între comandamentele şi militarii români şi cei germani.
Ultimul capitol al lucrării – „Bătălia pentru Moldova (martie-august 1944)” – expune lupta militarilor români pentru apărarea Patriei, dar şi acţiunile diplomatice, desfăşurate atât de Putere (inclusiv de MareşalulIon Antonescu), cât şi de Opoziţie în vederea ieşirii din război a României. Autorul a atras atenţia asupra deciziei Marilor Puteri de a lupta împotriva Germaniei naziste şi aliatelor acesteia până la capitularea necondiţionată, iar aceasta (capitularea necondiţionată) era impusă de Puterea care intra prima în ţara adversă. În cazul României a fost vorba de U.R.S.S. Autorul a analizat atent operaţiunea militară „Iaşi-Chişinău”, desfăşurată de trupele militare sovietice şi urmările acestei operaţiuni pentru România.
„Încheierea” depăşeşte cadrul unor concluzii ce ar decurge din analiza făcută în monografie, autorul abordând o suită de subiecte ce ar merita o analiză aparte. Astfel, este vorba de bombardamentele aviaţiei anglo-americane, de prizonierii străini în România, dar şi de cei români în U.R.S.S. (repatrierea lor). Autorul monografiei a expus numărul efectivelor angajate în lupte şi pierderile înregistrate, precum şi trecerea României de partea Naţiunilor Unite şi contribuţia acesteia la victoria asupra Germaniei naziste.
Alesandru Duţu subliniază marele efort material şi uman, depus de România în perioada 23 august 1944 – 9 mai 1945, în lupta împotriva Germaniei hitleriste, dar şi nerecunoaşterea de către Naţiunile Unite a cobeligeranţei româneşti.
În prezenta ediţie (a doua) autorul a completat semnificativ unele capitole cu noi informaţii referitoare la eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, la luptele Armatei Române pentru cucerirea Odesei, a explicat cauzele apariţiei unor neînţelegeri, iscate între militarii români şi cei germani şi aduce noi detalii importante privind înfrângerea în bătălia de la Stalingrad. Alesandru Duţu a inclus Cronologia evenimentelor desfăşurate în perioada 26 iunie 1940 – 26 iulie 1941 şi a prezentat o galerie a generalilor români arestaţi, judecaţi şi condamnaţi în perioada 1944-1964.
Cartea prezentată, Armata Română de la Prut la Stalingrad şi înapoi la Prut (1941-1944) este o contribuţie semnificativă la problematica participării României în cel de-Al Doilea Război Mondial, fiind de un real folos specialiştilor în domeniul istoric-militar. Prin limbajul uşor accesibil, lucrarea poate fi consultată atât de studenţi, masteranzi, profesori, cât şi de publicul larg de cititori.
Notă – Textul prezentat este introducerea în volum semnată de prof. univ., dr. hab. Anatol Petrencu, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România
Prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, Membru A.O.Ş.R. – Chişinău
