Context
În spiritul toamnei, care își versifică nuanțele după odăjdii de zbateri de vânt, vom folosi drept „Motto” un poem semnat de Mircea Micu (din volumul „Izvorul”, Editura Tineretului, 1962): „-Toamnă spune un’te duci?/ -Ia mă duc să scutur nuci!/ -Toamnă, unde te grăbești?/ -Ia mă duc să caut vești / Sus în vie, jos în luncă/ Să dau soarelui poruncă / să coacă gutuile/ să- ncălzească viile/ -Spune dacă te grăbești / Toamnă, când te hodinești.”
***
Rămânând în aceeași idee, vom deschide un alt periplu literar-gazetăresc asupra creației semnate de arădeanul Mircea Micu, tocmai cu poemul omonim „Izvorul”, care dă titlul plachetei de versuri: „Un izvor plăpând și mic/ dintr-o stâncă: pic, pic, pic!/ picură ca din ibric/ apa-i rece și curată/ ca și roua strecurată.„
***
Un Manuscris după 35 de ani, „Mamei”. Se transcrie și se dăruiește familiei Mircea IOVI
„Ca un nufăr fragil, ca un ren ostenit/ în genunchi mă întorc, azi, acasă, uimit,/ speriat și bătrân și sfios și mai pal/ mărșăluind între micul cartier și spital.// Tu, mamă, ești tristă. Dar bolnavă defel!/ ți-a fost dor de un ochi, de un mugur, de-un miel.// Mamă, iată că sunt și tu iată, că ești: liliac argintat strălucind la ferești/ vine vara… o auzi explodând ca o stea, lângă inima mea, lângă inima ta?/ și grădina te cheamă și vecinii te vor;/ casa scundă e plină de amintiri și umor/ iar motanul cel bleg, și pătat, și cam trist/ m-a întâmpinat cu acrobații de artist/ era noapte, târziu, mă-ntorceam să respir/ lângă casa păzind un străvechi cimitir// Nu-i așa că ți-a fost numai dor de înstrăinatul tău fecior?/ Altfel, cum să-mi explic, când plutind către pat tu/ din somnul adânc, presimțind, te-ai sculat?/ -Nu auzi cum te cheamă vișinul murmurând ceva?/ -Hai, să săpăm grădina amândoi, draga mea.” Martie’89 Arad
Mircea Micu (n.n: respectând întocmai acest manuscris, exprimăm calde aprecieri inginerului Mircea Iovi, vecin de cartier și cu poetul și cu noi; Membru al Cenaclului „Luceafărul” din Arad, domnului Mircea Iovi îi suntem datori pentru portofoliul oferit: acest manuscris, volumul „Izvorul” pe care l-a reeditat, după cincizeci și cinci de ani, 2017, de la apariție, două fotografii ale casei părintești, care nu mai există pe strada Pășunii, nr. 23 a scriitorului Mircea Micu, o carte personală de autor, Mircea Iovi, Antologie, 2022).
Conținuturi
Despre opera semnată de Mircea Micu și zestrea multiplă lăsată literaturii române, am mai scris, cu ceva vreme în urmă.
***
Cerul Aradului și Țara de Dor. De bună seamă cerul de acasă este frumusețea zilnică la care privim (când ne ridicăm privirea din pământ). Dar, bardul-scrib, strămutat de la șesul pustei arădene în vîlvătaie de capitală, nu se lasă dus: „Sunt astăzi pasăre de seară / călătorită peste munți/ unde stau stele să răsară/ peste îngândurate frunți.”
Țara este freamătul caselor cu arhitectura lor, cu oamenii ei veseli ori triști, e orizontul din privirea de dor. „Țara de dor” este un titlu de volum (Editura Ion Creangă, București 1973, cincizeci și șase poeme). Cu poezii recitibil-muzicale. Țara (din noi) este Țara poetului Mircea Micu, o țară care ține loc de fibra ființei, cu peisaj și colț de freamăt, ca o pânză freatică și care filtrează un puls , ca de pergament înrămat: „Îngălbenite, aspre pergamente/ Hrisoave de demult pecetluite/ cu-al sângelui sigiliu de neșters/ memoria pământului vă ține.”
Volumul nu este un fel de stindard patriotard, ci este simbolul existențialului pentru fiecare timp, vremuri, generație trecută prezentă ori viitoare (adăugăm aici și volumul „Cu inima în palmă”): „Ca pescărușii trecem noi prin timp/ vâslind prelung, prin spații inundate/ de mari lumini, de strălucitul nimb…” De teamă să nu se șteargă valul de uitare peste vălul ori marama țării sale, poetul arădean îi conferă volumului o ladă ca un sipet de alese bijuterii. „Se scutură câmpia de gânduri sub zăpezi/ pământul doarme somnul de vise și-mplinire/ la ceasul când, în pacea albitelor livezi/se desenează luna-o secere subțire.
Dincolo de versificația care cuprinde epitete, metafore, comparații ș.a. volumul este unul care surprinde prin „Arta poetică” a Eului: „Eu nu mai sunt decât un zbor/ eu n-am fost altceva vreodată/ poate copac tânguitor/ după zăpezi ce nu s-arată/ eu nu mai sunt decât un gând/ rostit în munți cu umilire/ în munții mei rememorând/ cântări și vorbe de iubire.”
Cu toate slovele care îi aparțin, Mircea Micu își va cânta obârșia , poate și înstrăinarea, din condei, prin „Armonii natale”: „Crește grâul vârtos în brazdele tinere/ noaptea se aud caii pământului fugind speriați/ la ceasul unu al nopții mamele ies să aprindă/ de la lună, candele pentru copiii plecați.”
Și totuși… (o resemnare) adâncește mreaja: „Decât să fii/ pasăre fără aripi,/ izvor de buze netulburat/ decât câmp nearat/ și păstor fără turmă/ dintre învingători cel din urmă/ dintre învinși cel dintâi/ mai bine trestie pe bălți sfâșiate/ gând în tăcere și singurătate.” Spuneam că am avut privilegiul de a-l cunoaște și de a (mai) scrie în câteva dăți (Revista Gutenberg și Revista Uniunii Ziariştilor Profesionişti), dar, acum, mi se adună prin ochi de gene amintirea acelui „boem trist care surâde” (Cezara Adameșteanu) și „Revelația”- un poem „pasăre” spin-spleen, în care Moartea e văzută ades, traiectoriu: „Există, chiar există, mai există/ în lumea asta tragică și tristă/ o fată cu alură de artistă/ ce-și tamponează nasul c-o batistă (…)// Există și o văd și-mi plâng de milă/ Și mi vine să îi spun:/ -Frumoaso/ Mi-este silă de vârsta mea incertă și umilă.” (Sunt un bătrân/m-au și trecut pe listă).
Acestea sunt registrele cu dor, fără de dor ale scribului arădean.
Florica R. Cândea / UZPR Arad
