Veturia Ghibu a fost o valoroasă muziciană româncă, având contribuții majore și deținând mai multe premiere importante în domeniul muzical interpretativ și în învățământul muzical din România în perioada 1919-1948. Dat fiind că în anul 2024 se împlinesc anii având cifre „rotunde” ai aniversării nașterii (135 = 2 martie 1889), ai comemorării trecerii la cele veșnice (65 = 2 octombrie 1959) și ai debutului concertistic în calitate de interpretă (soprană) de lied (100 = 1924) considerăm că este o datorie de onoare să aducem un pios omagiu acestei personalități a vieții culturale românești din perioada imediat antebelică, apoi interbelică și din anii imediat următori încheierii WWII.
Veturia a fost soția ilustrului profesor, pedagog militant, savant, luptător în prima linie pentru Marea Unire de la 1918, Onisifor Ghibu (1883 – 1972), de la cărui naștere s-au împlinit, în 2023, 140 de ani (https://onisiforghibu140.ro/; https://onisiforghibu.ro/) . Familia Ghibu a avut patru copii: Octavian (economist, 1912 – 1996), Ileana (filolog, 1914 – 1998), Onisifor-Forel (inginer, 1916 – 1947) și Mihai (inginer, 1919 – 2012).
Născută la 2 martie 1889 în București, în casa de pe str. Spătarului nr. 21, din părinți brașoveni (Teodor – comisionar, Firma Bancotescu-Nicolau, București și Tereza Nicolau – casnică), fiind al doilea copil (avea un frate vitreg, Tiberiu, rezultat din prima căsătorie a tatălui său), Veturia s-a înscris la cursurile Școlii Secundare de Fete Gradul II – Internat (actualul Colegiu Național „Școala Centrală”). Ea a manifestat din copilărie un interes aparte pentru muzică, astfel că, de la vârsta de zece ani a primit constant sprijinul tatălui său, care i-a cumpărat primul instrument cu clape (o pianină) și a înscris-o la lecțiile aferente oferite de o profesoară în mediul privat. Cursul superior al gimnaziului l-a făcut tot ca internă la Școala Secundară de Fete din București, unde l-a avut ca profesor de muzică pe compozitorul Dumitru Kiriak. Aici a susținut și bacalaureatul în 1907. Din clasa a V-a s-a înscris și la Conservatorul din București, urmând gimnaziul și Conservatorul în paralel, terminând anii de studiu pian I-IV.
După absolvirea gimnaziului, tatăl Veturiei i-a sprijinit plecarea la studii în străinătate pentru doi ani (1907-1909) în Germania, la Göttingen, Erfurt, Eisenach și Jena, unde a urmat cursuri de pedagogie, educație fizică, menaj, în colegii private și a obținut diploma în educație fizică și menaj. La Institutul „Heintze” din Göttingen (octombrie 1907-aprilie 1908) a studiat limba și literatura germană și engleză, istoria artei, pian, canto și pictură. În paralel a continuat preocupările legate de muzică, marea sa pasiune, urmând cursuri de pian și canto. La Göttingen (1907) a avut și prima ieșire în public ca pianistă. Între aprilie și octombrie 1908, la Institutul „Voigt” din Erfurt, și-a obținut diploma de profesoară de educație fizică și a studiat pianul cu profesorul și interpretul Edward Osborn, în cadrul Școlii de muzică din localitate. În aprilie 1909 s-a înscris pentru șase luni la Institutul „Burchardi” din Eisenach pentru a obține o diplomă de profesoară de menaj, continuând și studiul pianului. În același an a urmat cursurile de vară ale Universității din Jena, la disciplinele filosofie și pedagogie.
Revenind în țară, de la 1 septembrie 1909 a obținut un post de profesoară suplinitoare de educație fizică la Școala Secundară de Fete Gradul II, Internat din București, pe care o absolvise cu doi ani în urmă, fiind prima profesoară cu diplomă de studii în această specialitate din învățământul bucureștean și probabil din Vechiul Regat. În același timp, nu a neglijat studiile muzicale, reînscriindu-se la Conservatorul din București pentru a urma anul V de pian. Aici i-a avut profesori pe Dumitru Dimitriu, Dumitru Kiriak, Faust Niculescu, Dimitrie Dinicu.
La Göttingen, Veturia l-a cunoscut pe Onisifor Ghibu, înscris la studii doctorale, iar în anul 1911 s-a căsătorit cu acesta, renunțând la cariera didactică; după logodna de la Brașov din 20 iunie 1911, din casa bunicilor săi Theodor și Carolina Nicolau (înrudiți prin alianță cu Familia Mureșenilor) și religios la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Piața Sfatului a urmat căsătoria religioasă la 23 octombrie 1911 la București, la Biserica Sfânta Vineri-Herasca, nași fiind Octavian și Hortensia Goga. Proaspătul cuplu s-a mutat la Sibiu, unde soțul Veturiei ocupa postul de Inspector al Școlilor Confesionale Ortodoxe. Pasionată, pozitivă, sufletistă, prietenoasă, veșnic optimistă și zâmbitoare, întreprinzătoare, dotată cu multiple calități artistice, intelectuale, abilități organizatorice și în domeniul activităților aplicative, tânăra Doamnă Ghibu s-a integrat rapid în viața urbei sale de adopție, participând la viața cultural-artistică în calitate de membră pe viață a „Reuniunii Femeilor Române” și ca membră a „Reuniunii Române de Muzică”.
După izbucnirea Primului Război Mondial, Onisifor Ghibu a fost nevoit să se refugieze la București (toamna 1914), fiind urmărit de autoritățile maghiare pentru intensă activitate publicistică pro-Antanta, fiind ulterior acuzat de „trădare de patrie” și deferit Tribunalului Militar, care l-a condamnat la moarte în contumacie într-un lot din care mai făceau parte Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu și alții. În scurtă vreme, Veturia Ghibu și-a urmat soțul peste munți, în Vechiul Regat, debutând astfel „Prima pribegie”, cum ea însăși numește această etapă a vieții sale, cu ani plini de suferințe și privațiuni, îndurate în condiții inimaginabile astăzi și cu grija continuă a copiilor mici; Astfel că a început refugiul la București (1914 – 1916), apoi „A doua pribegie”, la Iași-Podul Iloaiei, Cherson, Odesa și Chișinău (1916 – ianuarie 1919). „A treia pribegie” va fi aceea „sibiană”, din 1940-1944.
Proclamarea Unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918) și apoi a Marii Uniri, la 1 Decembrie 1918 au adus o bucurie imensă și au schimbat și destinul Familiei Ghibu: aceasta a revenit, pentru scurtă vreme, la Sibiu (ianuarie 1919) și s-a stabilit apoi, în același an, la Cluj, Onisifor fiind numit membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, vicepreședinte al Resortului Culte și Instrucțiune Publică, ocupându-se de organizarea domeniului culturii și cel al învățământului; el a devenit și profesor la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității Românești din Cluj (pe care istoricul antichității și arheologul Vasile Pârvan o numea Universitatea Daciei Superioare); în același an a fost primit în Academia Română ca membru corespondent (la propunerea lui Nicolae Iorga).
Greutățile de tot felul nu au dispărut, inclusiv cele de ordin locativ, de imediată stringență; după o scurtă perioadă de instalare într-un spațiu repartizat în Casa Învățătorului, Familia Ghibu a fost nevoită, după multe șicane, să se mute, având șansa de a primi, cu chirie, un apartament aflat în clădirea din str. Minerva nr. 17 (ulterior str. Octavian Goga și actualmente str. Petőfi), care mărginește Parcul Central din Cluj.
În perioada 1919 – 1924, Veturia Ghibu s-a angrenat, neobosită și plină de entuziasm, în numeroase activități, în atmosfera efervescentă a începutului de drum românesc în Cluj: a organizat un atelier de „industrie națională și covoare” („Arta Națională. Atelier de Industrie Națională și Covoare Persiane”, str. Nicolae Bălcescu nr. 21), care a funcționat circa doi ani, având numeroase comenzi din partea unor instituții și persoane private și a contribuit la obținerea unor venituri personale, dar și pentru activitățile cultural-artistice aflate în lipsa acută de fonduri de după Marea Conflagrație; s-a implicat în definirea tramei instituționale a vieții culturale românești a Transilvaniei după Marea Unire, prin contribuții la reorganizarea Operei, a Filarmonicii, a Teatrului, fiind de un real folos în contextul inițiativelor oficiale aplicate de soțul său; a cumpărat de la compozitorul Tiberiu Brediceanu pianul vienez marca „Friedrich Ehrbar”, de care s-a atașat așa de mult și la care a cântat până la trecerea la cele veșnice; a pus bazele unui cerc cultural și muzical cu întruniri săptămânale mult apreciate (sâmbăta, la domiciliul Familiei Ghibu), la care participau, între alții, Octavian Goga, Ana Voileanu, Ion Crișan, Lya Pop, Lelia Popovici, Anastasia Dicescu, Constantin Pavel, Traian Grozăvescu, Jean Bobescu, între ei legându-se prietenii pe viață. Cu ocazia audițiilor de la aceste serate se promovează și genul lied, iar Veturia, care era deja o pianistă de valoare recunoscută, și-a descoperit pasiunea pentru interpretarea vocală, ca soprană, în care își făcuse inițierea în Germania, deținând reale aptitudini complete în acest domeniu; ea a început să lucreze sistematic cu Anastasia Dicescu, cu tenorul Constantin Pavel și dirijorul Richard Schuller, toți încurajând-o să înceapă cariera vocală în genul liedului. Tinerii compozitori din anturaj, membri ai cercului, precum Tiberiu Brediceanu, Marțian Negrea ș.a., au fost îndemnați să compună lieduri cu specific românesc și să prelucreze piese din filonul popular, pentru punerea bazelor naționale ale genului.
La 2 octombrie 1924 s-a produs debutul interpretativ al Veturiei, la Cluj, într-un recital dedicat celebrului compozitor german Hugo Wolf. Treptat, ea și-a alcătuit un repertoriu bogat, care a ajuns să cuprindă, până în 1933, aproape 600 de piese în diverse limbi (maghiară, italiană, germană, franceză, rusă, norvegiană și cehă etc.), toate cântate „pe de rost”, în limba de origine, fără partitură sau text. Până în toamna anului 1925, tânăra soprană a susținut numeroase concerte la Oradea, Timișoara, Arad, Sibiu, Brașov și București, întrunind rapid prețuirea publicului și a presei. Unii autori ai cronicilor încep să folosească aprecieri la superlativ de genul „Regina Liedului Românesc”, „Privighetoarea Ardealului” etc., care subliniau consolidarea statutului artistic al sopranei Veturia Ghibu.
În toamna anului 1925 avea să-l reîntâlnească pe George Enescu, pe care îl cunoștea din perioada refugiului de la Iași din 1917 și de la Chișinău din 1918; la rândul său, acesta, un mare iubitor al liedului german, o cunoștea deja pe Veturia în urma numeroaselor concerte susținute de ea până atunci în țară. Alături de prietena sa, Prințesa Măruca Cantacuzino, marele compozitor și violonist a invitat-o pe Veturia la Palatul Cantacuzino, oferindu-i găzduire și, după mai multe zile de lucru împreună, empatia fiind perfectă, i-a propus să o acompanieze la un recital susținut în 7 noiembrie 1925 la Ateneul Român; după cum se știa, Marele Maestru nu acompania, de regulă, pe nimeni, onoarea acordată tinerei soprane echivalând cu recunoașterea totală a meritelor sale artistice și câștigarea încrederii și a sprijinului total pentru cariera sa; recitalul a fost un mare succes. Între Măruca și Veturia s-a legat o strânsă prietenie, întreținută până la trecerea celei din urmă la cele veșnice, în 1959. A urmat, la scurt timp, pe filiera prieteniei dintre Regina Maria și Măruca, onorarea invitației venite din partea Reginei Maria de a prezenta un recital la Palatul Regal, în aceeași formulă a acompaniamentului oferit de Maestrul George Enescu, Veturia fiind printre puținele interprete care s-au bucurat de un asemenea privilegiu. Aceste recitaluri, alături de „protecția” lui George Enescu i-au adus consacrarea Veturiei Ghibu, ea primind numeroase solicitări pentru recitaluri, care au contribuit hotărâtor la promovarea genului interpretativ al liedului în România.
Mai mult decât atât, tot George Enescu i-a propus facilitarea realizării unor stagii de specializare în străinătate în cursul anului 1926 în genul liedului și a recomandat-o pentru perfecționarea tehnicii vocale prin cursuri la Viena, unde a lucrat cu compozitorul și dirijorul Erich Buder, apoi la Paris, timp de patru luni, unde a beneficiat de îndrumarea plină de atenție și afecțiune a Féliei Litvinne, divă a liedului; între cele două personalități s-a creat o legătură strânsă, care a durat până în 1936, anul trecerii la cele veșnice a celebrei artiste franceze. Concomitent, Veturia Ghibu a luat ore de regie de operă cu actorul francez Saillardi. Prin recomandările lui Jules Guiart, fost profesor la Facultatea de Medicină a Universității din Cluj, un mare admirator al Veturiei și al muzicii românești, a fost invitată să susțină un concert la Lyon și un altul la Paris, iar Radio-Paris – Tour Eiffel i-a asigurat mai multe emisiuni cu piese românești, ea fiind prima interpretă de origine română în această postură. A apărut chiar și o propunere de stagiune la Opera din Paris, pe care soprana româncă a fost nevoită să o decline, din motive de ordin familial. Prin intermedierea aceluiași profesor Guiart s-a antamat și realizarea unor înregistrări pe disc la Casa de Discuri „Columbia”, dar ele nu s-au materializat la Paris, ci anul următor, la Radio București, aflat în plină organizare.
La revenirea în țară, Veturia și-a reluat programul de recitaluri; unul dintre cele mai importante evenimente ale anului 1927 l-au marcat cele cinci discuri pe care societatea londoneză „Columbia” i le-a înregistrat la București, cu acompaniamentul pianistei și bunei prietene clujene Ana Voileanu, dintre care interpreta a primit două, cuprinzând piesele: „Mugur, mugurel”, „Știi tu, bade” de Gheorghe Dima; „Pe sub flori mă legănai”, „După ochi ca murele” de Tiberiu Brediceanu. Astfel, Veturia a devenit prima interpretă din România înregistrată pe disc. Alături de discurile sale s-au mai realizat discurile cu interpretările tenorului George Folescu și ale violonistului Grigoraș Dinicu, care au aniversări / comemorări cu ani de cifre „rotunde” în 2024; realizarea acestor discuri rămâne un eveniment major în istoria muzicii românești contemporane.
În 1927, Familia Ghibu a devenit proprietara unei reședințe de vară cu un teren de circa 1 ha în jur, plasată la 60 de km de Cluj, lângă halta localității Stana, azi în jud. Sălaj; casa și terenul (care a devenit o grădină înfloritoare), au fost amenajate după planurile lui Onisifor, cu implicarea tuturor membrilor familiei; în acest centru cultural estival (devenit „Raiul de la Stana”) avea să se desfășoare o intensă activitate muzicală până în august 1940, reunind prietenii și colaboratorii lui Onisifor și ai Veturiei de la Cluj, figuri marcante ale intelectualității transilvănene și nu numai, studenți etc..
În 1928, Veturia a continuat seria concertelor: la Cluj, cu sprijinul Societății „Astra”, trei „Concerte românești” demonstrative, acompaniată de Ana Voileanu, în 23 februarie, 10 martie și 25 martie 1928; în Germania recitaluri la Weimar, Eisenach și Nauheim; la București, decembrie 1928, recital susținut la invitația „Societății Compozitorilor Români”.
În cadrul concertelor sale, Veturia interpreta întotdeauna muzică românească, veche și nouă, cultă sau populară – prelucrări de folclor, în costum național, în a doua parte a programului, iar prima parte era rezervată liedului, incluzând piese ale clasicilor genului – germani, francezi, ruși – interpretate exclusiv în limba originală.
Activitatea radiofonică începută la Radio-Paris a continuat-o în țară, la Radio București (înființat în 1928), sub conducerea prietenului și colaboratorului compozitorul Mihail Jora. Veturia a avut numeroase emisiuni în care a interpretat lieduri. Fiind o entuziastă a acestei invenții nemuritoare care este radio-ul și permanent uimită de performanțele tehnice din domeniu, în epoca începuturilor, dar și mai târziu, Veturia a rămas, până la trecerea la cele veșnice, o pasionată a muzicii transmise pe calea undelor, ascultând permanent și cu mare plăcere concertele transmise de postul românesc și de marile posturi internaționale, emisiunile muzicale fiind, mereu la îndemână, refugiul său din calea atâtor vicisitudini aduse de regimurile politice schimbătoare și de traiul cotidian.
Anul 1929 (10 aprilie) a marcat pentru Veturia debutul la Opera Română din Cluj în importantul rol al Elsei din opera „Lohengrin” de Richard Wagner. Aceasta a fost unica ei apariție pe o scenă de operă.
Problemele cardiace majore și ultimatumurile transmise insistent de medici au restrâns treptat activitatea interpretativă a Veturiei. La 31 ianuarie 1933 a avut loc, la Cluj, recitalul cu care artista și-a încheiat, cu mare regret, cariera de interpretă; repertoriul a inclus lucrări din creația lui Johannes Brahms, Richard Strauss și Teleki Ádám.
Întreruperea aparițiilor scenice nu a însemnat, însă, părăsirea domeniului; Veturia a continuat activitatea în salonul său muzical de acasă, interpretând ocazional piese diverse pentru cercul de prieteni, invitați, unii tineri care se lansau în cariera de cântăreți, instrumentiști sau compozitori, pe care, totodată, i-a încurajat și sprijinit continuu.
În anii 1933-1940 a fost aleasă vicepreședintă a noii Filarmonici clujene care purta, la propunerea Veturiei, numele „Gheorghe Dima”. Numeroși artiști au acceptat să colaboreze cu Filarmonica clujeană la invitația și în spectacolele organizate de Veturia. Tot ea a solicitat Ministerului Muncii o colaborare cu Filarmonica pentru a organiza o serie de concerte pentru publicul larg, inclusiv format din muncitori, la Hunedoara, Petroșani, Petrila, Vulcan.
La începutul lunii septembrie 1940, Onisifor și Veturia Ghibu, alături de fiica lor Ileana s-au mutat la Sibiu („A treia pribegie”), unde, ca și în tinerețe, soprana a activat în „Reuniunea Română de Muzică”, în calitate de membră fondatoare și acompaniatoare benevolă, ulterior ca membră în Comitetul de Conducere, până în 1948. Fiii erau stabiliți, cu rosturile lor profesionale, la București și Brașov. Soții Ghibu au găsit cu chirie un apartament în imobilul de pe str. Ion Rațiu nr. 3 pe care l-au ocupat până la trecerea lor la cele veșnice.
Datoria față de patrie în vreme de război a adus-o pe Veturia, în 1943, în postura de a activa, în calitate de voluntară, la Crucea Roșie, Centrul de Colectare a Sângelui de la Spitalul din Sibiu.
Din 1944 au început problemele pentru Onisifor, implicit pentru Veturia (și așa grav bolnavă, trăind în stres permanent datorită condițiilor locative mult restrânse prin introducerea chiriașilor, inclusiv sovietici, în apartamentul familiei și datorită lipsei pensiei etc.); la fel pentru restul membrilor familiei, chiar dacă aceștia nu mai locuiau cu părinții. Veturia a trecut cu mare demnitate prin toate încercările, dar cu eforturi foarte mari, care i-au agravat starea de sănătate.
Profesorul sibian nu a mai putut reveni la Catedra de Pedagogie de la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj; fiind „ajutat colegial” în acest sens de unele nume cunoscute în domeniul lor de activitate, dar manifestând tare morale nescuzabile, imprescriptibile: Constantin Daicoviciu, Emil Petrovici ș.a., unii foști studenți ai Venerabilului Profesor. Au fost declanșate mașinațiunile epurărilor, prin „cozi de topor” inevitabile în astfel de vremuri, prin adaptarea potentaților zilei din mediul universitar la „imperativele epocii”, a se citi pactizarea (pentru salvarea carierei și a situației personale) cu autoritățile comuniste în curs de consolidare a propriilor poziții. Onisifor a ajuns pe lista indezirabililor și epurabililor, fiind primul care a primit o astfel de „răsplată” pentru funcționalizarea Universității românești clujene în 1919; în 1945 a fost arestat, anchetat la Sibiu și internat în lagărul de la Caracal, de unde a ieșit după 222 de zile (și numai în urma desființării acestui „stabiliment”) cu sănătatea fizică șubrezită. A urmat și pensionarea forțată, operată în perioada detenției în lagăr.
Persecuțiile au continuat, îmbrăcând și aspectul unor agresiuni fizice și probabile tentative de asasinat. La rândul lor, fiii Octavian și Mihai au fost arestați pe motive politice și internați în lagăre de muncă, fiind salvați prin intervenții, mai mult sau mai puțin oficiale, făcute la autorități, de rezolvarea acestor grave probleme nefiind străin Dr. Petru Groza, pe care Onisifor îl cunoștea din perioada studenției de la Budapesta.
Soțul Veturiei a suferit un ciudat „accident de circulație” pe o stradă neluminată din Sibiu, un „biciclist” fără farul regulamentar aprins producând o coliziune în urma căreia Profesorul a fost trântit la pământ; intenția probabilă era aceea de a-i produce răni grave, poate chiar decesul; i s-a fracturat brațul drept, pe care nu l-a mai putut folosi ani întregi, fiind obligat (și având voința de fier) să învețe să scrie cu mâna stângă, la o vârstă de aproape 70 de ani.
Chiar în aceste condiții, explicit ostile, nedând ascultare sfatului și rugăminților disperate ale membrilor familiei – având continuu în fața sa imperativul neabandonului în fața greutăților, sentimentul acut al datoriei de împlinit în orice condiții, al păstrării fidelității până la final și cu orice risc față de idealurile și solidele sale repere morale, păstrate intacte, care i-au marcat întreaga viață,= – în urma redactării unor memorii înaintate autorităților române și sovietice în care solicita imperativ păstrarea valorilor democratice, a identității naționale, retragerea trupelor de ocupație sovietice, retrocedarea teritoriilor trecute la U.R.S.S. prin raptul teritorial din 1940 și reocupate în 1944, Onisifor a fost arestat în decembrie 1956, trimis în judecată și condamnat la cinci ani detenție, pedeapsă schimbată după recurs în doi ani detenție; regimul de exterminare din închisoarea de la Făgăraș i-ar fi fost fatal dacă demersurile Veturiei și ale fiilor lor nu ar fi avut ecou la prim ministrul Dr. Petru Groza, care l-a grațiat, probabil spre iertarea păcatelor proprii, la începutul anului 1958, cu câteva ore înainte de a trece la cele veșnice. Onisifor a ieșit din închisoare prăbușit ca stare fizică, dar s-a putut întrema cu ajutorul Veturiei, îngerul său păzitor.
Tuturor acestor mari probleme personale și vicisitudini generate de „vremurile noi”, Veturia a trebuit să le facă față în mod permanent; a urmat lovitura cea mai grea, prima dispariție (prematură) în familie, trecerea la cele veșnice a fiului Forel, în 1947, în condiții neelucidate, fiind posibil asasinat prin otrăvire (?). Această ultimă lovitură a zdruncinat puternic starea Veturiei, iar ea nu și-a mai putut regăsi echilibrul niciodată.
Soprana Veturia Ghibu a trecut la cele veșnice la 2 octombrie 1959 la Sibiu, fiind depusă în mormântul familiei din Cimitirul Municipal, alături de fiul său Forel; i se vor alătura Onisifor (1972), și Octavian (1996), Ileana fiind înmormântată la Cluj (1998), iar Mihai la București (2012).
Realizările și memoria Veturiei nu au fost apreciate și cultivate, până astăzi, pe măsura valorii acestei personalități a vieții muzicale românești. În 1993, Televiziunea Română a produs un film documentar-artistic de 60 de minute intitulat „Am trăit pentru muzică…”, realizat de Doamnele Ivona Cristescu (colaboratoarea lui Iosif Sava la realizarea celebrului ciclu de emisiuni „Serata muzicală”), regizoarea Marianti Banu și ing. Mihai Ghibu; filmul include și fragmente din înregistrările făcute de Casa de Discuri „Columbia” în 1927 și a fost difuzat în anii 1993-1994. Scenariul a avut la bază datele cuprinse în cele șase Caiete (sau Albume-arhivă) de Memorii ale Veturiei (încă inedite) și Caietul cu titlul „Amintiri despre George Enescu”, scris în 1956, după trecerea la cele veșnice a Marelui Maestru, modelul uman și artistic al Veturiei, pe care l-a admirat foarte mult.
Unele fragmente ale „Memoriilor” au fost publicate de Mihai Ghibu în periodice; în anul 2000, prin grija aceluiași neobosit fiu mezin al lui Onisifor și al Veturiei, a văzut lumina tiparului un volum, în două părți, care o are ca autoare pe Veturia, cuprinzând „Amintirile despre George Enescu” și „Corespondența muzicală”. Sunt reunite, în această din urmă parte, epistolele unor personalități marcante ale vieții muzicale românești și internaționale, ca și scrisorile Veturiei, ilustrându-se prețuirea deosebită de care se bucura marea soprană din partea celor mai de seamă artiști ai timpului său, între care: George Enescu, Tiberiu Brediceanu, Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Constantin Nottara, Marțian Negrea, Sabin Drăgoi, Cella Delavrancea, Dinu Lipatti, Sylvia Șerbescu, Félia Litvinne, Hero și Gertrude Folkerts, Antonio Bossa etc..
La rândul său, Onisifor a publicat amintirile sale despre George Enescu într-un volum apărut postum.
Mulți compozitori și-au arătat, de-a lungul timpului, admirația pentru arta interpretativă a Veturiei, dedicându-i în exclusivitate numeroase lucrări, multe fiind cântate de ea în prime audiții absolute. Dintre acestea sunt de menționat: Caietul nr. 6 de „Cântece și Doine” de Tiberiu Brediceanu; „Rapsodia I” și liedul „Mugurii” de Marțian Negrea; „Poema Neamului” de Sabin Drăgoi; ciclul de lieduri „Das Lied vom Meer” de Hero Folkerts (Germania); un ciclu de lieduri de Antonio Bossa (Italia), un ciclu mare de lieduri pe versuri germane și franceze de prietenul maghiar contele Teleki Ádám, lieduri de Constantin C. Nottara, Ana Voileanu-Nicoară, Grigore Ghidionescu ș.a..
Compozitorii aflați la vârsta a treia agreați de regimul comunist și, drept urmare, consacrați – unii dintre ei colaboratori constanți ai Veturiei și prieteni vechi ai familiei Ghibu, precum Tiberiu Brediceanu, Mihail Jora, Marțian Negrea ș.a. – spre cinstea lor nu au dat-o uitării pe Veturia în momentele de grea cumpănă și au caracterizat elogios această personalitate artistică marcantă, exprimându-și sprijinul pentru acordarea unei binemeritate pensii de stat, care ar fi atenuat greutățile materiale, suportate, atât de mult timp, de soții Ghibu, mai ales că Onisifor era arestat și urma a fi condamnat pe motive politice.
Nu avem, în 2024, un „An Veturia Ghibu” declarat oficial și marcat pe măsură. Poate va trebui să așteptăm sosirea altor ani având cifre „rotunde” (140/70 în 2029)? Un „An dedicat” nu s-a „întâmplat” nici pentru împlinirea celor 140 de ani de la nașterea lui Onisifor Ghibu, ilustrul soț al sopranei, care a fost, astfel, condamnat (încă o dată) la uitare, prin atitudini oficiale de nepăsare și ingratitudine, fiind nevoit să se „strecoare”, neobservat, în 2023, printre alte diverse „aniversări” și „zile”, evenimente cultural-științifice diverse. Cu alte cuvinte, să rămână, exceptând unele realizări din 2023, sub damnatio memoriae, ea însăși la fel de condamnabilă. Trist și tragic…
Pentru noi, anul 2024 este „Anul Veturia Ghibu”, declarat astfel prin fapte, în absența unui ucaz, a unui gest oficial, pe care nu mai trebuie nici să îl sperăm, și ne simțim datori să facem astfel încât – prin diverse manifestări, publicații etc., după puterile noastre – realizările prestigioase ale sopranei și pianistei Veturia Ghibu, în plan interpretativ și de organizare a mediului muzical românesc, o Doamnă care „a trăit pentru muzică”, plenar, personalitatea sa efervescentă, memoria sa, dar și suferințele sale, în deplină demnitate, să revină acum și să rămână în actualitatea mediului cultural-artistic și, poate, în mentalul colectiv, peste ani, decenii, secole.
Corneliu Beldiman
