„Procesul lui Eichmann” regizat de Mihai Călin, după textul lui Motti Lerner, în traducerea lui Denise Idel (Hever Translations) a avut premieră mondială la Teatrul Național București pe 4-5 oct. 2024, spectacolul fiind realizat în cadrul programului tnb.edu.
Motti Lerner este un reputat dramaturg și scenarist israelian (născut în 1949). A studiat inițial matematică și fizică la Universitatea din Ierusalim, apoi teatru, participând la diferite ateliere de creație în Anglia și la San Francisco. Între 1978 și 1984 a fost secretar literar la Teatrul Khan de la Ierusalim. A început să scrie în 1984 și s-a mutat la Tel Aviv, unde a predat dramaturgie. Piesele sale, deși controversate, l-au situat printre autorii dramatici cei mai importanți din Israel, dar teatrele israeliene au respins multe din piesele sale și le-au pus în scene doar pe cele care care nu tratează probleme politice, astfel că este jucat foarte mult în afara Israelului, în pofida talentului și a reputației sale. A fost distins în 1994 cu premiul „pentru scriitori” al Primului Ministru al Israelului și în 2014 cu Premiul Landau pentru artele spectacolului.
În „Procesul lui Eichmann” dramaturgul pornește de la de la reconstituirea procesului de la Ierusalim a lui Adolf Eichmann, cel care a fost condamnat la moarte în contumacie ca mare criminal de război de tribunalul de la Nürnberg, apoi capturat de Mossad în Argentina și rejudecat de un tribunal din Ierusalim. Acuzarea publică a fost condusă de primul-procuror al Israelului, Gideon Hausner. Găsit vinovat de crime de război și crime împotriva umanității, Eichmann a fost condamnat la moarte și executat prin spânzurare la 31 mai 1962. Deși a fost examinat de numeroși psihologi, nu i-au fost descoperite tulburări de comportament, fiind considerat sănătos din punct de vedere psihic. Normal ca orice alt cetățean, Adolf Eichmann acționase cu rațiune bine definită, din convingere și devotament.
În lucrarea „Banalitatea răului” scrisă de Hannah Arendt, jurnalista –filozof a relatat pentru „The New Yorker” procesul intentat lui Adolf Eichmann în calitate şef al Departamentului Gestapo pe Chestiuni Evreieşti, proces care s-a desfăşurat la Ierusalim în perioada 11 aprilie – 18 august 1961 şi s-a încheiat cu condamnarea lui Eichmann la moarte. Pornind de acest caz, Arendt și-a expus părerile intens documentate și argumentate despre banalitatea Răului. „Limbajul administrativ este singurul pe care îl cunosc”, spune Eichmann și gândirea sa devine o rotiță dintr-un monstruos mecanism social-politic. Malraux în „Condiția umană” subliniază și argumentează principiul existențial conform căruia schimbarea socială vine întotdeauna ca urmare a faptelor individuale. Să fie condiția umană doar o anexă a celei politice? La fel și pentru Arendt, esenţialul nu ţine doar de natura individuală, ci şi de mecanismele sociale şi politice.
Textul lui Mott, spectacolul în sine se depărtează de această opinie. Rău implică voință și responsabilitate, nu se poate dilua în imensa magmă a unei vinovăției colective. Da, Răul zace în fiecare dintre noi, dar alegerile ne aparțin, suntem înzestrați cu liber-arbitru și oricând poate exista o soluție, fie ea una extremă, ca să nu fim forțați să întreprindem acte peste convingerile noastre.
Mihai Călin(regie) conduce spectacolul în cheie realistă, implicând publicul în convenție. Stăruie în aer senzația de regie colectivă. Echipa de creație este completată de scenografa Gabi Albu. Nikita Dembinski (muzică), video-design: Constantin Șimon (video design)și . Mircea I. Anca(Imagini și montaj video). Suntem cu toții parte din publicul ce asistă la celebrul proces al lui Eichemann. Ascultăm dezbateri, duelul argumentelor și contrargumentelor, depozițiile martorilor, ne poziționăm în tabăra avocaților înțelegându-le rolul absurd și dificil, dar și a acuzatorilor, acceptându-le exagerările dincolo de procedură. Două ore de suspans, o sală întreagă stă cu sufletul la gură, așa cum o lume întreagă a stat cu zeci de ani în urmă în așteptarea verdictului.
Rolul principal este interpretat de actorul Richard Bovnoczki care se decide pentru un joc interiorizat, încât ce ascunde personajul, nu se vede. Simți efortul actorului de a-și prinde personajul, de a-l descifra. Personajul său nu imploră mila, nici iertarea, nu pare a se scălda nici în albia călduță a resemnării. Bovnoczki posedă acea artă de a putea fi banal, dar și malefic, ridicol, dar și înspăimântător, derizoriu, dar și impozant. Spre deosebire de personajul Hess (Decalogul lui Hess, de Alina Nelega), Eichmann nu manipulează, nu are charismă. Conștiința sa nu poate identifica libertatea de decizie, iar „binele” nu însemna respectul faţă de viaţa umană, ci a îndeplini porunca superiorilor în numele legii. Distribuția este completată de un număr impresionant de actori din toate generațiile : Diana Dumbravă, Răzvan Popa, Mihai Călin, Axel Moustache, Vitalie Bichir, loan Andrei Ionescu, Cosmina Olariu, Florin Călbăjos, Emilian Oprea, Iuliana Moise, Irina Movilă, Ana Ciontea, Ovidiu Cuncea, Rodica Ionescu, Andrei Finți.
A fost liniște la finalul unui spectacol de două ore la care nu a sunat niciun telefon. Nu au ieșit actorii la aplauze, așa că fiecare a plecat frământat de popriile sale gânduri. Respirația reprezentației a continuat să se simtă în aer. „Dramaturgul trebuie să tragă un semnal de alarmă, dar experiența cathartică pe care o oferă trebuie să-l întărească pe spectator să facă față acestor amenințări mai onest, mai curajos și cu o solidaritate mai profundă cu ceilalți din comunitatea sa.Scopul teatrului este de a prezenta piese care creează o experiență cathartică pentru spectator, care i-ar putea deschide ochii și inima către nouă conștiință”, afirma dramaturgul cu zece ani în urmă, într-un interviu.
Poate unii ne-am gândit la modelul german de toleranță amenințat de propriile sale exagerări, alții la declarația lui Netanyahu de a ataca Iranul, la profilul răufăcătorului, la pelicula „La revedere, copii” sau la cât de vinovați suntem fiecare în societatea noastră din ce în ce mai diformă și dezagregată. Personal m-am gândit la lagărul de la Terezin, dar și că ar fi nevoie de un spectacol realizat cu aceeași responsabilitate și pasiune pentru adevăr pe subiectele gulag și comunism. Și m-am convins încă o dată că teatrul se nutrește din adevăr, din neliniște, din interogații.
Alina Mariana Maer
UZPR / Filiala Prahova
