Din păcate, istoriografia post-decembristă nu a surprins exhausiv, din varii motive ideologice, rezistența anticomunistă din Munții României, care a fost unică în Europa bolșevizată. O personalitate a puțin cunoscută publicului larg a fost Mihai Timaru, un fost ofițer al armatei regale care a luptat pe frontul de est împotriva comunismului, fiind decorat cu medaliile „Bărbăție și Credință”, „Crucea Serviciului Credincios”, și ordinul „Virtutea Militară” clasa. I, cea mai înaltă distincție militară acordată gradelor inferioare. Pe frontul de vest Mihai Timaru a fost decorat cu ”Coroana României”, iar drept recompensă pentru jertfa sa a fost înlăturat de către comuniști din rândurile Armatei Române. El se implică activ în organizarea rezistenței armate din Vrancea în colaborare cu studentul Ion Paragină. Reușește în zona montană, unde a căzut în primul război mondial Ecaterina Teodoroiu să instruiască o trupă de partizani anticomuniști. Este prin în urma unei trădări pe 15 octombrie 1949 fiind împușcat în picior. Cea mai mare parte a grupului „Prigoana – Timaru” a fost capturata de Securitate in toamna anului 1949. Ceva mai inainte, ei fusesera tradati de Nicolae Anghel, fost capitan, ranit grav in timpul razboiului si ramas invalid. Colaborand in taina cu Securitatea, el ii convinsese pe „partizani” sa-i primeasca printre ei pe Vrabie si Usurelu, doi agenti acoperiti ai Securitatii. Datorita informatiilor date de acestia, in noaptea de 17/18 octombrie 1948, intregul grup a fost atacat prin surprindere. Partizanii s-au apărat cu dârzenie: în schimbul de focuri au murit mai multi dintre ei, dar si cinci securisti. Atunci, Cristea Paragina a reusit sa scape. El a fost ucis, cateva luni mai tarziu, tot intr-un schimb de focuri, incheiat cu pierderi grave, de ambele parti. Scăpați cu viată, Ion Paragina si Mihai Timaru au fost arestati, trimis în judecata si condamnati la închisoare pe viață. Ambii au facut cate 15 ani de inchisoare si au trecut prin cele mai cumplite puscarii comuniste. Ambii au fost eliberati în anul 1964 ca urmare a decretului de amnistie. În urma acțiunii grupului de partizani în 1950-1957 a avut loc în Vrancea o mare răscoală țărănească condusă de Gheorghiță Bălan, un prieten al lui Mihai Timaru, pe care acesta nu l-a trădat în ciuda torturilor. Unele dintre cele mai importante rebeliuni din satele vrincene au fost cea din satele Mihalceni, Balesti si Ciorasti, din 1953, soldata cu arestari in masa si torturi, si revolta din Suraia, Vadu Rosca si Rastoaca si Botirlau. Una dintre cele mai singeroase s-a petrecut in Suraia si Vadu Rosca. In iarna anului 1957, in Vadu Rosca a fost prezent chiar Nicolae Ceausescu, venit in vizita „de colectivizare”. Taranii au ridicat baricade in toate intrarile din sat, alungindu-i pe cei veniti cu Ceausescu. A urmat o baie de singe, ordonata chiar de fostul tiran, armata lichidind tot ce misca. Morții au fost adunați si aruncati in gropi comune din Focsani. In afara de cei ucisi au mai fost anchetati si torturati multi alti „rebeli”, care îndrazniseră să se opună colectivizarii lui Nicolae Ceaușescu.
În cartea sa de memorii scrisă în anul 1992 și intitulată ”Memorial din Cotul Carpaților”, Mihai Timaru descrie iadul reeducării de la Gherla din ”camera morții” și ”celula 99” pus la cale de către Țurcanu și echipa sa, la ordinul bolșevicilor. El a fost tortura prin metoda chinezească și cu toate acestea nu cedat, fiind printre cei aleși de destin să depună mărtuire despre criminalitatea regimului comunist și a filosofiei marxiste. Mihai Timaru depune o mărturie zguduitoare despre torturile fizice și pshihice inimaginabile de la Gherla, mai puțin cunoscute față de reeducarea de la Pitești. Mihai Timaru reușește în ciuda schingiuirilor să nu accepte reeducarea prin tortură, deși a fost bătut bestial și chinuit în mod barbar de Țurcanu în maniera instrucțiunilor NKVD. Credința l-a făcut pe Mihai Timaru să nu renunțe la luptă și să nu cedeze în fața comuniștilor. E de admirat cum acest fost ofițer al armatei române nu a făcut niciun compromis cu gardienii, șefii închisorii, comuniștii sau torționarii securiști în ciuda unor torturi ce pot întrece orice imaginație de astăzi. la un moment dat când a venit o inspecție la închisoare de la partid, Mihai Timaru și-a dat jos pantalonii și și-a arătat fundul plin de supurații și vânătăi de la bătăile cu bara de fier, spunându-le activiștilor că astfel se face reeducarea de către ”umaniștii” comuniști. În cei 15 ani de închisoare a trecut prin penitenciarele de la Galați, Gherla, Vaslui, Jilava și Aiud. Înainte de a fi arestat soția sa Lucica naște un băiat Teoader, pe care nu l-a văzut decât o dată fugitiv la un proces prin 1955 și apoi după eliberarea din 1964. Mihai Timaru a fost tare ca piatra pentru organele de securitate. Dacă cu bătăile nu au reușit să-l compromită au încercat cu ”binișorul” la reeducarea pașnică de la Aiud. Nici aici Gheorghe Crăciun nu a reușit, cum nu a avut succes mici Mauriciu Strul la Securitatea din Galați. Mihai Timaru nu s-a lepădat de Hristos și nici de crezul său anticomunist. Este eliberat pe 31 iulie 1964 fără să aibă conștiința pătată. Își vizitează frații și rudele din Mureș iar apoi merge în Vrancea unde se întâlnește cu soția și fiul pe care nu l-a văzut cum crește. Este urmărit permanent de securitate. În 1968 este arestat și supus la șocuri electrice, dar Mihai Timaru nu cedează spre disperarea comuniștilor. El își scrie memoriile pe ascuns despre reeducarea de la Gherla, dar de teamă le aruncă în foc. E arestat din nou în 1977 și torturat să spună unde are ascuns manuscrisul despre reeducarea de la Gherla. Nici de data aceasta nu cedează și rugăciunea îl salvează de la pieire ca în anii din zarcă și temniță.
După 1992 își scrie memoriile despre reeducarea de la Gherla, lumea afând astfel despre crimele abominabile ale comuniștilor. Moare în 2005 împăcat cu sine și Dumnezeu. Mihai Timaru a fost printre cei puțini, neînfrânți de către securitatea comunistă. Memoriile lui Mihai Timaru sunt zguduitoare. ”Aici la Gherla, voi cunoaşte toate ororile “reeducării” condusă de demenţii studenţi Eugen Țurcanu şi Popa Țanu. Ei m-au trecut prin camera 99 zisă “camera morţii”, prin celula chinezească, prin celula de exterminare, prin camera nebunilor şi camera muribunzilor. Ei m-au supus la torturi şi umilinţe de neînchipuit şi pot să spun acum, evaluând în timp lucrurile, că anchetele Securităţii îmi apar blânde faţă de cruzimea la care m-au supus aceşti torţionari studenţi. Culmea culmilor, deţinuţi politici ca şi mine. Nu vreau să intru acum în amănuntele “reeducării” mele de la Gherla, fiindcă mi-ar mai trebui multe şi multe pagini s-o fac. Am descris tot ce-am păţit acolo într-o carte, “Amintiri de la Gherla”, publicată de curând. De ce totuşi am fost dat eu pe mâna torţionarilor studenţi? Explicaţia e simplă: rezistenţa în munţii Vrancei nu încetase şi ei vroiau să scoată de la mine alte şi alte amănunte, nume de oameni şi de locuri, ca să-i prindă şi să-i suprime. Eu însă nu le-am făcut jocul şi am putut rezista numai datorită ajutorului lui Dumnezeu şi a amintirii mamei mele pe care, încă de copil, o surprindeam rugându-se la icoană şi o auzeam pronunțându-mi numele. Desigur, se ruga pentru toţi copiii ei dar, fiindcă eu eram cel mai mic, pe mine mă iubea cel mai mult”. Mihai Timaru își încheie memoriile testamentar, cu un îndemn pentru generațiile viitoare: ”Acesta a fost destinul meu până la revoluția din decembrie 1989. Și așa o să-mi închei viața: drept, la verticală”. Mihai Timaru prin jertfa sa a intrat în rândurile apărătorilor și martirilor credinței din perioada comunismului ateu.
Ionuț Țene / UZPR
