La numai câteva zile după ce Casa de Presă și Editură „Libertatea” a sărbătorit vârsta deplină a maturității, 74 de ani, răsfoim paginile depozitate în cele 4000 de numere ale ziarului „Libertatea” – 4000, dacă memoria nu și-a pierdut memoria.
Iată părtașul fidel al realității românului bănăţean care a respirat deopotrivă cu cititorii săi, a evoluat alături de capriciile, reuşitele şi eşecurile minoritarului român. Nu, nu întotdeauna ziarul nostru a avut demnitatea necesară, mereu a fost știrbită, mereu înțepată – și atunci ca și astăzi, de niște firavi trecători, umili, incompetenți, fără de rușine și fără de identitate, pescari de vise deșarte, instalatori de întuneric, minieri în tranșeele politicului. Prea puțini au fost cei care au înțeles că „Libertatea” este acel fascinant „proiect” al unei populaţii „dezrădăcinate”, amplasate la periferia spaţiului lingvistic românesc, care încă n-a renunţat la o sensibilitate mai nuanţată, dimpotrivă mereu a căutat să ne promoveze identitatea culturală şi, implicit, cea naţională. Să nască valori ale minoritarului român.
„Libertatea” a rămas singura instituție a cărei etichetă/inscripție confirmă și conținutul, în rest, oricare instituție românească, dacă mai este românească, e un surogat al ideii inițiale. Firesc că din bun simț nu le enumerăm și nici „Libertății” nu-i aducem laude în van, nu ne amăgim cu iluzii deșarte. Importanţa „Libertății”, ajunsă la vârsta de 74 de ani, este mai pronunţată astăzi, când fiinţa noastră spirituală, în ansamblu, se exprimă printr-o realitate uşor anacronică, alunecă spre o diluare, se simte o erodare. Limbajul nostru identitar e predispus tocirii. Ne pândeşte capcana saturaţiei, confruntarea cu o nouă realitate în care politicul deține supremația, o realitate dură, fioroasă, în faţa căreia mecanismele raţiunii şi ale creativităţii sunt neputincioase, iar consecințele sunt fatale. Devenim o pradă a conţinuturilor din urmă cu câteva decenii, a şabloanelor deja uzate. Nu vrem să auzim adevărul, iar atunci când el se rosteşte, ne supără.
Numărul 4000 este un indiciu că „Libertatea” trebuie să rămână o fereastră deschisă spre lume și a lumii spre noi, nu trebuie să avem prejudecăți că nu vom reuși să facem față, trebuie doar să înțelegem că fără de o muncă conștiincioasă, temeinică și fără de o trăire sinceră și responsabilă a profesiei nu putem conta pe realizări care vor dura. „Libertatea”, în final, trebuie să-și păstreze demnitatea, astfel va respecta și demnitatea cititorilor și a întregii minorități etnice. Dar cum să o facă din moment ce este dirijată, din afara Casei, de cei care n-au demnitate?
Vor înțelege oare, mai cu seamă cei din Consiliul Național Român, că doar o minte deschisă primeşte darurile cunoaşterii şi înţelepciunii, doar într-o inimă deschisă se înfiripă dragostea. Știu ei oare că există locuri în care viața are un curs firesc, nu sub acoperișul găurit de incompetență, ci de un curs așezat, echilibrat, în care faptele determinate de ordine, de lumină, nu trebuie umbrite de o devalorizare tot mai pregnantă a umanului, pentru că altfel, frumosul chip omenesc – darul divinității, devine urâțenie, pacoste, iar finalul nu este altceva decât moarte spirituală. Să ne ghidăm de acel e fructu arbor cognoscitur, că arborele se cunoaște după fructe, iar „Libertatea” se recunoaște după libertatea de a respira, de a fi ceea ce este și ce trebuie să fie.
Nicu CIOBANU
Editorialul publicat în numărul 23 (4000) din 2019
