Convorbiri cu Tudor Octavian
NUMAI CE POATE FI POVESTIT, A FOST TRĂIT. Nu mai știu dacă am citit undeva această zicere sau am lucrat inocent sub imperativele ei scriind și conștientizând ce sunt, ce pot și ce merită a fi cunoscut și de alții din ce sunt, ce vreau și spre ce tind a face. În fapt, e reversul unei cugetări circulate, căreia i s-a pierdut autorul. Cu timpul și fără să-mi propun o reevaluare a zicerii, cuvântul „trăit” a căpătat firesc înțelesul de gândit.
Un confrate prozator a avut ideea de a rescrie o povestire vreme de treizeci de ani, la fiecare sfârșit de decembrie, la subiect lucrând continuu timpul și gândirea. În felul acesta va realiza, spunea el, cum i se modifică înțelegerea odată cu vârsta și experiența și, totodată, cum se modifică în timp relația realitate – ficțiune. Mi-ar fi plăcut să fac și eu asta, dar însemna să-i fur ideea, iar dacă el ar fi dus treaba până la un capăt, furtul s-ar fi aflat.
Multe idei generoase trec prin capul unor oameni, doar ca să se piardă odată cu ei. La scriitori, există și categoria mari creatori de neputințe.
AM REALIZAT DEVREME, într-un chip care nu promitea mare lucru, legătura dintre întâmplare și destin. Mai bine zis, înțelegerea destinului ca o înșiruire de întâmplări. Aveam opt sau nouă ani și tocmai plecam la școală, când am auzit la radio un cor al armatei sovietice cu un solist bariton. Vocea perfect decupată în spațiu și autoritară a solistului m-a oprit în pragul ușii, nemișcat, cu mâna pe clanță, până ce rusul a terminat de cântat. Dacă dădeam radioul mai tare, ferestrele începeau să vibreze, de parcă pe stradă treceau tancurile.
Pe loc, am știut ce-mi era sortit să fiu când aveam să fiu mare: bariton. Copiii din mahala se făceau ucenici și apoi maiștri la Uzinele de la șosea, unii visau să fie ingineri sau profesori, dar singurul care-și știa sigur viitorul eram eu: bariton.
Mama avea o prietenă învățătoare, care preda scrisul, cititul, lucrul manual, gimnastica și muzica. Aceasta mi-a cerut, cu îndreptățirea binevoitoare a multelor ei talente, să mă produc cu un cântec, ca să-mi spună cum devine chestiunea unei cariere de bariton. Mi-am făcut numărul, mândru și răcnind vocalele ca solistul meu preferat. Puiule – a conchis cu toată condescendența rangului doamna învățătoare – n-ai voce. Ești afon, afon, afon. N-o să fii niciodată bariton.
Dacă prietena și consiliera artistică a mamei ar fi zis doar că n-o să fiu bariton, aș fi considerat cu multă detașare vrdictul. Faptul însă că a precizat „niciodată” m-a închis în mine câteva săptămâni, timp în care frustrarea a adăugat „și pentru totdeauna”.
Cuvintele vin adeseori pe lume perechi. Între niciodată și totdeauna există un contract cu regim de soartă. Dacă nu aveam să fiu niciodată bariton, aveam de acum motive să cred că și alte drumuri în viața îmi erau interzise. Că mai mult decât ce primisem din naștere nu puteam să am, să ajung, să devin. Un nu atât de brutal, la vârsta când ți se spune că ai tot viitorul înainte, te întărâtă în toate, ca o infirmitate.
La mine a însemnat o trezire pentru totdeauna la muzică. Când rămâneam singur în toată casa, acompaniam cu un a-a-a-a energic, de solist într-o lume de coriști, tot ce se cânta la radio, arii din opere, simfonii, muzică de cameră, devenind încă din copilărie ceea ce sunt și la bătrânețe: un veritabil bariton auditor.
ÎN ANUL 1990, LA NEW YORK, un negustor de artă, care mi-a explicat timp de trei ore ce motive are să nu-i acorde un interviu unuia ca mine, din Estul comunist al Europei, mi-a dat de fapt prima lecție fără echivoc din prețiosul manual de „Asta nu!”. Mi-a spus: Omule, ai cincizeci de ani. După cincizeci de ani, e mult mai important ce nu mai faci deloc, din ce-ai făcut și ce gândeai să mai faci.
Tot dânsul, cu aerul că-i vorbește unuia care are percepția defectă, dar că pe el obișnuința și religia îl obligau a dărui, mi-a mai spus că, după cincizeci de ani, timpul are alte măsuri și că mi-a mai rămas doar vremea pentru a munci numai din plăcere. De unde și determinările proprii muncii din plăcere: nimic gratis, fără stăpân și fără regrete.
Articol publicat în revista „Literatorul”, ediție nouă, Nr.3, iunie 2019; revistă aflată sub egida Bibliotecii Metropolitane București, www.bibmet.ro
Text: Tudor Octavian
Foto
Tudor Octavian portret – Portretul lui Tudor Octavian, realizat de pictorul Raoul Sîrbu, ulei/pânză (50×70 cm)
