În anul în care Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România împlinește un secol de activitate neîntreruptă, Editura UZPR are onoarea și plăcerea de a edita cartea „Iluștri condeieri de-a lungul vremurilor”, semnată de Carol Roman, cunoscutul ziarist și scriitor care este supranumit și „decanul de vârstă al presei românești”.
Momentul apariției acestui volum, reeditare a succesului „Ziaristul și fascinația clipei”, nu este deloc întâmplător. Presa din România, ca de altfel din întreaga lume, traversează momente dificile, cu provocări majore. Scara valorilor jurnalismului este foarte departe de ceea ce erau altădată standardele unei profesii considerate „un aliment spiritual de care omul în societate nu se poate lipsi”, după cum afirmă Victor Eftimiu în paginile volumului. Astăzi, în lumea „fake news” și a unei debusolări generale, în care manipularea în masă aproape a înlocuit informarea în masă, apare mai mult decât necesar un volum care să-i aducă laolaltă pe corifeii jurnalismului românesc contemporan, în toată splendoarea și grandoarea ideilor lor despre presa de vocație, responsabilă, punctată de pasiune și dedicare.
Aici, de fapt, este marea valoare pentru breaslă și, prin extensie, pentru întreaga societate, a cărții pe care o propune Carol Roman tuturor viitorilor jurnaliști, dar nu numai lor, ca și celor care practică această profesie în vremuri stranii, încărcate de provocări și „holograme”. Pe un ton cald și apropiat, autorul evocă umbrele uriașe ale unor mari înaintași gazetari, punându-i față în față cu vocația lor. Este meritul incontestabil al acestei cărți acela de a reuși, prin întrebări iscusite și aduceri aminte atât de evocatoare, să-i facă prezenți în jurnalismul contemporan pe unii dintre cei mai străluciți gazetari, a căror operă și dedicare pentru profesie străluceau pregnant din bezna unor ani măcinați de cenzură. Pe lângă plăcerea deplină a lecturii – Carol Roman fiind un autor cu un stil unic, degustat copios, ca scriitor, în toate cărțile sale – răzbate impetuos informația densă, cunoașterea în profunzime a biografiei unor ziariști-etalon. În clipa în care celebrul F. Brunea Fox îi acorda un interviu prețios ca o lecție de viață și de profesie lui Carol Roman, niciunul dintre ei nu știa câtă însemnătate avea să capete peste timp acea convorbire. „Eu n-am practicat niciodată senzaționalul”, spunea cel supranumit „prințul reportajului românesc”, iar Carol Roman a știut să surprindă pentru eternitate nu doar statura consacrată a neuitatului gazetar, ci și mărturisirile sale despre începuturi timide, în vremuri grele, despre „picătura de noroc”, despre șansă, întâlniri decisive și mai ales despre muncă „nebună” și multă pasiune pusă în meserie. Și neuitatul Geo Bogza este prezent între interviurile memorabile din acest volum de excepție, cu mărturisiri care pot fi oricând lecții de vocație jurnalistică. „Reportajul a fost la început de tot, înaintea tuturor genurilor”, credea cândva marele scriitor, iar Carol Roman a fixat pentru totdeauna această mărturisire de credință profesională a celui care astăzi este predat în manuale.
Structurat în capitole cu titluri incitante – „Borne”, „Cu urme adânci”, „O grupare celebră”, „Somități”, „Din goana timpului”, „Între condei și penel”, „La porțile Raiului” – volumul nu poate fi lăsat din mână până când nu este consumată toată informația furnizată de aceste adevărate embleme ale presei românești, pe care autorul le-a imortalizat cu măiestrie. Parcă se poate vedea aievea figura lui Tudor Arghezi mărturisindu-i lui Carol Roman cât este de exigent cu propriile scrieri: „Exigența cuprinde studiul neostenit, lectura încăpățânată”. În alt segment al volumului, oricărui gazetar contemporan i se poate umple inima de bucurie citind ce a surprins Carol Roman din discuția cu marele Victor Eftimiu, care spunea că „debutanții de azi își prețuiesc atât de stratosferic «geniul»!”. Mai departe, autorul montează cadența lecturii între seriozitatea amplă, generoasă, a unui Al. Graur – academicianul care spunea că nu trebuie să ne speriem „de a vorbi simplu” (firește, pentru un ziarist de vocație nu și… simplist) – și spiritul acid al unui Ion Băieșu, care coboară din înălțimea amețitoare a umorului său necruțător pentru o clipă de duioșie: „Am învățat să iubesc profesiunea de ziarist, să uit de efortul peste ora 2:00 dimineața ori de documentarea în ploaie și arșiță”.
Acestea sunt momente unice, fixate în memoria afectivă a oricărui ziarist de un autor care și-a dedicat întreaga viață breslei în care intra neînfricat la doar 15 ani. Fără pauze, fără să se teamă că presa „comunistă” ar fi reușit vreodată să întineze marile spirite pe care le-a imortalizat în interviuri memorabile, fără să renunțe după 1989, când ziarele deveniseră arene de reglări de conturi și luptând în continuare, în fiecare zi, pentru o profesie în care credea chiar și când aproape nu mai exista – deghizată în rețele sociale și birouri de Relații Publice – Carol Roman rezistă într-un for din care, la intervale nu prea lungi, ies spre lume cărțile presei mari din România. Unde altundeva decât într-o carte semnată de Carol Roman ar fi putut fi publicat un interviu în care Sașa Pană spune că „ziaristica trebuie să pornească de la o chemare pe care ai datoria s-o dezvolți”? De unde altundeva s-ar mai putea afla că reperul numit Brunea Fox și-a început fulminanta carieră pornind dintr-o mahala sau că Aurel Baranga a refuzat, la un moment dat, un salariu de zece ori mai mare decât cel pe care îl avea, motivând că nu trece la publicația ofertantului „pentru că nu-l lăsau principiile”?
Fac, toate acestea, din cartea lui Carol Roman nu doar un ansamblu de interviuri prețioase sau lecții faste de jurnalism „la firul ierbii”, ci și o lectură savuroasă, potrivită oricărui public. Să fi intuit marele George Călinescu spre ce se va îndrepta presa atunci când a spus – și Carol Roman a consemnat și a păstrat pentru noi toți – că „a venit timpul unui altfel de ziarist, care are o convingere civică, se respecte pe sine și respectă cititorii”? Se pare că da, iar prezentul îi dă dreptate.
În fraze scurte și dense, în care se recunoaște ușor jurnalistul dăruit zugrăvirii unui tablou de viață, Carol Roman îl descrie pe Fănuș Neagu ca pe cel care „scria, atunci când îl vizita cucoana inspirație, pe o foaie de caiet, pe o margine de ziar, la umbra unui nuc, la o masă de scris sau așezat pe jos”. Din alt colț de pagină răsare umbra mare, veselă, plină de viață, a caricaturistului Neagu Rădulescu, interzis de regimul totalitar și „recuperat” pentru presă – și eternitate, și toată breasla jurnalistică – chiar de Carol Roman. Iar altundeva, Zoe Dumitrescu Bușulenga sintetizează esența meseriei care pentru autor pare a fi cea mai frumoasă din lume: „Ziaristul deține cuvântul, care îl obligă la idee și la sinteză”.
Evocările și interviurile din volumul „Iluștri condeieri de-a lungul vremurilor” generează o a doua și a treia și tot așa… lectură. Pentru că nu se poate trece pe deplin „din prima” nici prin felul în care Carol Roman a știut să extragă toate abordările proprii despre gazetărie de la personalități ca acad. Al. Graur, acad. Al. Philippide, Ion Pas, Zaharia Stancu, George Ivașcu, Sașa Pană, George Macovescu, Alexandru Stark, Florin Mugur și atâția alții, și nici prin felul în care răspunsurile acestor titani ai presei românești au stabilit pentru totdeauna regulile de aur ale profesiei.
Doru Dinu Glăvan
Președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
