În ceea ce privește un text scris, exprimarea simplă este o binecuvântare pentru ochii obosiți și spiritul trudit. Trăim vremuri atât de solicitante, încât simțim, uneori, nevoia unei pauze de la tumultul cotidian, vrem să palpăm cuvântul necomplicat și să degustăm ideea nesofisticată. Vrem să înțelegem singuri rosturile, fără a naviga pe fluviile sinuoase ale absconsului. Și este firesc.
Venind în întâmpinarea acestor doleanțe, mulți modelatori ai vorbei au înțeles când trebuie turate motoarele expresiei și când trebuie micșorat binișor numărul de rotații, în așa fel încât frazele lor să fie lecturate cu ușurință și plăcere. Nimic nu este mai liniștitor decât cuvintele care se așază în cuget, la vremea cuvenită, cuminți, înțelegătoare și, în egală măsură, pe înțelesul tuturor, ca o melodie simplă, menită să relaxeze, nu să pună pe gânduri.
Pe de altă parte, există persoane care au găsit de cuviință să oprească motorul complet și să împingă mașinăria exprimării, fie și în rampă, numai pentru a se adresa unui număr cât mai mare de cititori. Procesul este mai complicat decât s-ar crede. Structura propoziției trebuie să fie redusă, cuvintele trebuie să fie cât mai uzuale, fără exces de neologisme și fără incursiuni în metaforă. Totul îmi aduce aminte, poate pe nedrept, de acea cultură pentru mase așezată, în perioada comunistă, pe masa unui Procust necruțător, pentru a rămâne, după măsurători și eventuale întinderi ori tăieri dureroase, la nivelul considerat optim, comun. Pe atunci, neștiutorii aveau impresia că știu, iar cunoscătorii – că se sufocă într-un univers nu miniaturizat, ci de-a dreptul mărunt.
Desigur, nimeni nu era obligat, explicit, să se rezume la ceea ce era oferit pentru toți. Problema consta în faptul că structurarea diferită a formulărilor devenea dubioasă, iar exprimarea unor idei altfel era de-a dreptul periculoasă. La școală, învățam pe de rost comentarii îmbrăcate în limbajul de lemn și tratam subiectele așa cum trebuia, cuvânt cu cuvânt, astfel încât nimeni să nu comită (mă scuzați, am vrut să scriu „emită”) vreo frază cu miez, înveșmântată în sintagme ceva mai acătării. Constatăm că în spațiul cotidian, fără a fi musai, lemnul a fost înlocuit cu PAL (plăci aglomerate de lemn), iar limbajul tinde tot către o șablonare plină de așchii.
Astăzi, majoritatea site-urilor dedicate știrilor au acel instrument nesuferit numit SEO (Search Engine Optimization), căruia îi este desemnat rolul de a supraveghea atent procesul de îmbunătățire calitativă și cantitativă a traficului web provenit de la motoarele de căutare. Textele trebuie să fie simple, concise, cu o frazeologie pieptănată corespunzător și cuvinte cheie așezate acolo unde, se pare, le este locul. Indicatorul SEO este roșu când conținutul nu a fost bine structurat și verde atunci când respectă regulile, devenind – în viziunea mea – plat, insipid precum comentariile de odinioară. Pentru condimentarea textului se apelează la tot soiul de subterfugii, de la ironii cu prea puțină sare până la formulări cinice, căutând un senzaționalism găunos. Iar rezultatul este vizibil, din nefericire, unde clickul învinge vorbirea îngrijită.
Discursul facil născut, astfel, fără chinuri este rezultatul unor „decenii de împliniri mărețe”, alăturate unor alte decenii, de improvizații pe genunchi sau de importuri fără mult rost. Pe termen lung, această situație se transformă într-un dat, o moștenire frănjurită pe care o vom oferi generațiilor următoare, numai bună de așezat în vitrină, alături de iletrism (mult clamatul analfabetism funcțional). De ce? Pentru că a părut, cândva, oportun, iar astăzi ne este mai simplu să lăsăm lucrurile așa cum sunt, dintr-o obișnuință apropiat înrudită cu simpla comoditate.
„Spune și tu pe scurt, că nu are lumea răbdare să citească atât!”, era îndemnul cuiva către un tânăr, proaspăt poposit în breasla modelatorilor de cuvinte. Iar simpla idee că nu am mai fi capabili să îndurăm supliciul sintagmelor meșteșugite, care să exprime idei de prim rang, doare. Desigur, trăim vremuri solicitante, atenția ne este atrasă și distrasă către zeci de locuri comune, însă ascuțimea spiritului se menține prin cultivarea discursului elegant și a gândurilor profunde. Nu de fiecare moment ori de fiecare zi, ci de elită, în așa fel încât, când vine (și vine!) vremea vălmășagului de vorbe potrivite în sloganuri bombastice, să știm cum se poate recunoaște inepția, cum se poate ocoli neadevărul, înțelegând textele pe de-a-ntregul, nu pigulind câteva cuvinte și intuind mesajul. Până la urmă, trecutul și prezentul ne-au dovedit că ne costă prea mult – nu doar intelectual – șederea pe plaiurile discursului facil.
