În anii `50 ai secolului trecut a început o perioadă tristă în istoria poporului român. La comandă sovietică, comuniştii români au organizat un aparat represiv foarte bine pus la punct, Securitatea, îndreptat împotriva oricui ar fi încercat să se opună regimului comunist.
Ani în şir, românii i-au aşteptat pe americani sau un ajutor din partea lor pentru a răsturna regimul comunist. Nu ne-a ajutat nimeni, de nicăieri!
Una dintre metodele prin care regimul comunist a reuşit să lichideze opoziţia internă a românilor, reprezentată de vârfurile societăţii, a fost aceea a deportării. Acest fenomen a afectat şi o parte din satele mehedinţene. Oameni din această ţară, români ca şi călăii lor, au fost luaţi pe neaşteptate de la casele lor, fiindu-le permis să ia cu ei doar bunurile pe care le puteau duce cu forţe proprii până la cea mai apropiată gară. De acolo au fost îmbarcați în bou–vagoane şi duşi într-o direcţie care victimelor le-a fost necunoscută.
H.C.M. nr. 326 din anul 1951 preciza ca de-a lungul frontierei cu Yugoslavia lui Tito, intrat în dizgraţia Moscovei încă din 1948, de la Beba Vache, judeţul Timiş, până la Gruia, judeţul Mehedinţi, pe o rază de 25 km în interiorul ţării, să fie deportaţi toţi cei consideraţi periculoşi de către regimul comunist. (1)
La 14 noiembrie 1950 fusese finalizat de către Securitate planul de îndepărtare din zona de frontieră cu Yugoslavia a elementelor care reprezintau un pericol prin prezenţa lor acolo. (2)
Forul suprem care avea misiunea de a coordona întreaga operaţiune de deportare era Comisia Centrală, formată din cinci persoane: Alexandru Drăghici, Marin Jianu, Mihai Burcă, generalul locotenent de miliţie Pavel Cristescu şi generalul maior de securitate Vladimir Mazuru.(3)
Întreaga operaţiune era gândită a se efectua în două faze: o fază de pregătire şi o fază de execuţie propriu-zisă. În prima fază se stabilea nominal lista celor ce urmau să fie dislocaţi, precum şi mijloacele necesare pentru a-i transporta spre locul de surghiun. Întocmirea listelor era dată în slujba ofiţerilor de securitate, precum şi a celor de miliţie, membrilor de partid care, în fiecare localitate, în colaborare cu factorii administrativi şi politici din zonă, trebuiau să verifice personal corectitudinea tabelelor. (4)
Fenomenul Bărăgan, adică deportarea unui număr impresionant de cetățeni din partea de sud-vest a României, a fost o invenție sovietică, pusă în practică de comuniștii români protejați de Armata Roșie statornicită în tot răsăritul Europei după război. Debuta în România o nouă formă de represiune pentru cei care nu se supuneau regimului, pedeapsa administrativă. Zeci de mii de ,,bandiți” aveau să devină victime ale acestui mod de pedepsire. Sunt și eu unul din miile de copii care nu s-au putut bucura de cea mai frumoasă perioada a vieţii, copilăria. Aceasta deoarece m-am născut în anii 1950, atunci când întregul popor român a trăit vremuri cumplite, într-o familie mai înstărită. În 1951 au fost selectate familii de români, nemți, basarabeni, bucovineni, bulgari, turci cu o situație materială mai bună, care reprezentau repere în comunitatea în care trăiau și care erau considerați dușmani ai noului regim. Acestora trebuia să li se aplice o corecție care să fie pildă pentru toți cei care încercau să se opună măsurilor luate de puterea comunistă.
Fără nicio avertizare, fără nicio vină, fără nicio judecată sau act justificativ, peste 40.000 de oameni de toate vârstele au fost treziţi din somn de ostaşi înarmaţi în noaptea de Rusalii, pe 17/18 iunie 1951 şi somaţi să se pregătească pentru a părăsi localitațile de domiciliu. Aveau la dispoziţie câteva ore să-şi adune cele necesare, nu mai mult decât puteau pune în propriul mijloc de transport până la cea mai apropiată gară. Deruta era totală. Oamenii voiau să ştie unde vor merge, ce lucruri pot lua, de ce au fost aleşi ei, cât vor sta acolo, ce fac cu restul lucrurilor, cui rămân animalele din curte, cine răspunde de bunuri etc., etc… Niciun răspuns, nicio lămurire, doar insulte şi bruscări. Noul regim comunist se instala în această ţară crunt lovită de-a lungul istoriei şi niciun abuz nu trebuia justificat. Orice era posibil!
În săptămâna care a precedat sărbătoarea Rusaliilor, de-a lungul frontierei cu Yugoslavia lui Tito, fuseseră cantonate în gări garnituri de trenuri pentru marfă, încât populația era speriată că se fac iar pregătiri de război. Nu vedeau utilitatea acestor vagoane pentru animale! S-au dumirit care este rostul lor după noaptea de Rusalii a anului 1951. În aceste vagoane de vite au fost îmbarcați cei selectați pentru pedeapsă, oameni și animale laolaltă, fără apă și mâncare, pe o căldură cumplită, încuiați pe dinafară, cu santinele înarmate la capetele vagonului, fără posibilitatea de a comunica cu cineva, fără o tinetă măcar în vagon, fără să vadă încotro se îndreaptă, fără să știe care le este destinația ori când vor ajunge acolo. Se temeau că vor fi duși în Siberia sau Donbas, unde fuseseră deportați câțiva ani mai înainte nemții din România.
Victimele, odată ajunse în gară, au fost urcate în vagoanele destinate transportului de animale (bou-vagoane), oameni şi animale la un loc, fără apă şi mâncare, fără să li se comunice în ce direcţie vor merge. Oricum, mergeau spre răsărit, de aceea cei mai mulţi au presupus că vor fi duşi în Siberia.
După o călătorie infernală care a durat între trei şi zece zile, au fost debarcaţi în Câmpia Bărăganului. 14 gări fuseseră în mod special pregătite, cu rampă de descărcare, pentru a-i primi pe deportaţi. Mulţi oameni au murit în timpul acestei călătorii, mai ales copii şi bătrâni. Dar s-au şi născut vieţi în vagoanele de marfă, cei mai mulţi nou-născuţi au venit pe lume înainte de termen din cauza spaimei prin care mamele lor au fost nevoite să treacă. Câţi dintre ei au supravieţuit şi câţi or fi murit imediat ce s-au născut, nimeni nu va putea şti vreodată. Comuniştii erau preocupaţi de alt fel de statistici!
Din gările în care au fost debarcaţi, deportaţii au format iarăşi coloane care s-au deplasat, tot la comandă, spre locurile destinate lor de comunişti. Acestea au fost câmpuri cultivate cu mazăre, bumbac, iarbă de Sudan, orez, grâu sau porumb din Câmpia Bărăganului.
În aceste lanuri se vor construi 18 sate noi, numai din deportaţii aduşi din cele trei judeţe de la graniţa cu Yugoslavia. Ei au fost abandonaţi în câmpul gol, având pământul drept masă şi cerul drept casă, fără mâncare sau apă, lăsați în voia sorţii.
În vara aceea, în Bărăgan s-a înregistrat temperatura cea mai ridicată măsurată vreodată în România de când se fac măsurători meteo: 44,5 grade C la umbră şi la doi metri de sol. Cât o fi fost la sol şi în plin soare, unde au fost lăsaţi mii de oameni, având în vedere că în Bărăgan, în imensitatea câmpiei, nu se zărea vreun pom sau altă urmă de umbră?! Este de mirare că au murit atât de mulţi oameni, în numai câteva zile, după ce-au fost aruncaţi în acele locuri aproape pustii?
Ca să supravieţuiască, deportaţii şi-au făcut la început colibe din lucrurile aduse de-acasă. Acestea îi apărau doar de arșiță și vânt. Ulterior au săpat bordeie în pământ, iar până la sosirea iernii şi-au construit, aşa cum s-au priceput, case din chirpici pe pereţii cărora, în prima iarnă petrecută în Bărăgan, creştea grâul răsărit din boabele de grâu rămase prin pleava amestecată cu pământul din care au făcut chirpicii.
Fiind învățați cu munca, deportații n-au stat cu mâinile în sân, nu au așteptat să vină altcineva să-i scoată din necaz. Ziua trudeau în gospodăriile de stat, la munci agricole sau zootehnice, pentru a aduce de-ale gurii la copii şi la bătrâni, iar seara și până spre miezul nopții se îngrijeau de construcția casei. În august 1951 au primit noi dispoziţii pentru „ridicarea nivelului lor de viaţă”. Li s-a interzis să mai locuiască în bordeie. Nu era demn de secolul XX! Toţi au fost obligaţi să iasă la suprafaţă, să clădească locuinţe, să se înalţe spre soare. Dar tot din pământ. Statul grijuliu a dat pentru fiecare casă materialul necesar pentru uși și ferestre. Pentru acoperiş aveau libertatea să aleagă între stuf, papură sau paie.
Seara, la întoarcerea de la muncă, oamenii se ocupau de confecţionarea chirpicilor din apă, pleavă și pământ. Toamna era în prag, urma să vină iarna grea. Unii, mai bătrâni, n-au reuşit să-şi facă la timp chirpicii pentru a se usca. Aceasta se datora atât neputinţei lor cât şi lipsei de apă pentru a frământa pământul. Oamenii trăiau acolo ca într-o închisoare. Păziți, cu ștampila D.O. (domiciliu obligatoriu) în buletin, adică nu puteau părăsi zona fără a suporta pedepse privative de libertate. Grijuliu, Ministerul de Interne îi obliga să meargă săptămânal la viză. Miliţienii munceau foarte mult. Trebuiau să-i viziteze şi noaptea pe deportaţi. De foarte multe ori le răscoleau bordeiele, nu de altceva, numai aşa să nu creadă că nu sunt luaţi în seamă. Când a venit iarna și a început să bată Crivărul (un vânt din răsărit) le-au fost troienite casele încât nu se mai vedea decât hornul.
În februarie 1952 s-a făcut reforma monetară, cei care mai avuseseră rezerve de bani au pierdut și această ultimă nădejde de supraviețuire. Singura sursă de venit era munca la gostat, prost plătită, dar atâta vreme cât această posibilitate exista, deportații nu s-au lăsat doborâți. Din al doilea an de deportare, satul a început să arate destul de bine. Prin muncă voluntară, în paralel cu ridicarea propriilor locuințe deportații au ridicat și clădirile instituțiilor absolut necesare: magazin, școală, primărie, miliție, dispensar mai puțin biserică, fiindcă la această instituție noii guvernanți erau… alergici. Numărul celor decedați a fost mare, așa că la margine de sat a apărut și cimitirul.
În următorii ani, ei şi-au refăcut gospodăriile muncind la fermele de stat în perimetrul cărora fuseseră lăsaţi. Au demonstrat repede că hărniciei, cumpătării, priceperii lor se datora bunăstarea pe care o avuseseră în momentul când au fost luaţi de la casele lor, şi nu exploatării, cum pretindeau comuniştii din dorinţa de a găsi o justificare ruşinoasei măsuri pe care au luat-o faţă de aceşti oameni. În scurt timp, ei au transformat pustietatea Bărăganului într-un loc primitor şi frumos, asemeni zonelor din care fuseseră desprinşi.
Dar, aşa cum am spus, foarte mulţi nu au supravieţuit acestei aberante măsuri a regimului comunist şi trupurile lor au rămas pentru vecie în pământul neospitalier al Bărăganului.
Oricât s-ar fi străduit regimul totalitar din România, cel care a iniţiat şi desfăşurat deportările după model şi îndemn sovietic (despre care timp de 40 de ani nu s-a vorbit nimic, mai mult, au fost complet înlăturate din istoria epocii), ele au ajuns atunci şi în anii următori la urechile presei străine, care le-a făcut cunoscute lumii întregi. Foştii noştri aliaţi – SUA, Franţa, Anglia – au luat atitudine faţă de abuzurile regimului comunist împotriva anumitor categorii sociale din ţară. Au condiţionat primirea României în ONU de revizuirea atitudinii autorităţilor române faţă de „elementele duşmănoase regimului”, de o mai mare libertate în ţară.
În 1955/1956, s-a pus capăt acestui ,,fenomen”. Pe 7 decembrie 1955 a fost dat H.C.M. nr. 2964 care prevedea desfiinţarea domiciliului obligatoriu, ştergerea celebrului „D.O.” din buletinele de identitate ale deportaţilor şi, peste o săptămână, în 14 decembrie 1955, România a devenit membră a ONU.
Deportații s-au putut întoarce la casele lor, unde n-au mai găsit nimic din ce lăsaseră. Au luat-o din nou de la capăt, numai ei știu cum. De dragul copiilor au fost nevoiți să se treacă la colectiv (altfel copiii nu aveau acces la instituțiile de învățământ), să devină „oameni noi”, așa cum cereau documentele de partid și de stat. Odată sosiţi, ei au putut simţi că Golgota lor este departe de a se fi încheiat, ci a trecut într-o nouă etapă. Ei au rămas în atenţia organelor de securitate, care îi menţineau în continuare în categoria suspecţilor. Şi, fiind suspecţi, nu puteau fi angajaţi decât în posturile cele mai degradante, nu puteau merge la şcoli superioare, nu puteau fi egalii celor „fără antecedente”, erau la dispoziţia şi bunul plac al activiştilor de partid, care i-au determinat să stea veşnic stresaţi, mereu în aşteptarea de noi pedepse. Pentru unii, această stare de permanentă urmărire a fost mai apăsătoare decât chiar perioada deportării, mulţi au preferat să se întoarcă acolo pentru a scăpa de chin.
Nimeni dintre autoritățile statului n-a fost tras la răspundere vreodată pentru ceea ce s-a întâmplat în perioada 1951-1956. Totul s-a uitat, acum doar la momentele comemorative se face un pic de agitație. Foarte rar la momentele comemorative participă și aleșii noștri, care de cele mai multe ori nici nu știu despre ce este vorba, cine or fi ,,bărăgăniștii”. Fostele victime adulte atunci nu mai sunt în viață. Generația mea, cei care eram copii la momentul deportării, suntem martori și putem da în vileag ceea ce riscă să fie dat uitării.
Dumnezeu să aibă în grija Sa poporul român!
NOTE
Ileana Mateescu, Maarcel Mateescu, Gulagul Bărăganului, ed. Stef, Dr. tr. Severin, ediția aII-a, 2008, p.7
Ibidem
Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Rusalii 51, Ed. marineasa, Timișoara, 1994, p.189
Dumitru Andreca, Dezrădăcinații, Ed. Prier, Dr. Tr. Severin, p. 132
Foto: Wikipedia
