Au trecut 100 de ani de la trecerea în neființă a lui Ioan Slavici, iar una din declarațiile lui este la fel de actuală ca în acele timpuri pe care distinsul prozator, dramaturg, jurnalist și pedagog le trăia. Marele om de litere spunea: „Doamne, câți oameni sunt cu multă știință de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieții și nebăgaţi în seamă, ba poate chiar disprețuiți de alții care nu știu carte, dar au bani?!”. După un secol de existență constatăm, cu amărăciune, că tabloul vieții noastre publice are aceleași nuanțe cenușii, aceleași tonuri palide și sumbre. Concetățenii de mare valoare, oamenii de cultură ai națiunii sunt tot în planul secund, în timp ce în lumina reflectoarelor sunt promovați cu îndărătnicie indivizi cu gesturi frivole, impostori șireți sau creaturi ignorante, exemplare dăunătoare care sabotează cu fiecare apariție conceptul de educație.
Privind la scena publică contemporană, invadată de o puzderie de personaje nefrecventabile, te cuprinde o tristețe lăuntrică, dar atâta timp cât condeiul nu este proscris avem datoria de a-i readuce în memoria colectivă pe cei care, de-a lungul timpului, au contribuit, prin harul lor, la zestrea literaturii române, la dezvoltarea patrimoniului cultural al poporului român. Centenarul morții lui Ioan Slavici îmi oferă acest prilej și am ales să-l evoc pe cel considerat de dramaturgul Adolf Edmund George de Herz „o comoară de cunoștințe și un nespus de agreabil povestitor”, ca o formă de considerație pentru întreaga sa activitate literară și jurnalistică. În opera sa scriitoricească se oglindește viața satului ardelean, motiv pentru care criticul George Călinescu îl numește un „instrument de observație excelent” al mediului rural.
Ioan Slavici s-a născut în localitatea Șiria, județul Arad, la 18 ianuarie 1848. În acele vremuri Transilvania făcea parte din Imperiul Austriac, iar românii ardeleni sătui de asuprire vor declanșa, nu peste mult timp, o amplă mișcare socială și politică împotriva autorităților opresive. Tatăl său, pe nume Sava Slavici, era un negustor de obiecte din blană. Confecționa și vindea cojoace și căciuli. Pe lângă această ocupație se îndeletnicea și cu agricultura având două iugăre de pământ, vie și fânețe. Prin urmare, familia Slavici avea o stare materială bună.
Din cei cinci copii ai soților Sava și Elena Slavici vor supraviețui doar doi, scriitorul și o soră mai mare, Maria. Cu toate acestea, casa în care a copilărit Ioan Slavici a fost plină de copii, deoarece părinții acestuia au luat de suflet șase copii orfani ai rudelor.
În pruncie, Ioan Slavici a fost un băiat neastâmpărat. Era „iute ca piperul” și făcea tot felul de năzbâtii. Dădea cu pietre în cuiburile de rândunici nimerind, uneori, geamurile oamenilor, călărea caii sătenilor pe islaz fără încuviințarea acestora, fura fructe de la vecini, ațâța câinii prin tot felul de gesturi agasante, pleca de acasă zile întregi fără să spună ș.am.d. În ciuda acestor pozne tatăl său îl iubea atât de mult încât îi trecea cu vederea toate boroboațele. Mama, în schimb, era mai exigentă și-l muștruluia adeseori.
Primele trei clase le parcurge în satul natal sub îndrumarea dascălului Dimitrie Voștinar, care stătea „veșnic cu joarda în mână”. Un sprijin substanțial l-a primit și din partea bunicului patern, Mihai Fercu, care îi spunea tot felul de povești, apoi îl punea să citească. Ori de câte ori reproducea corect cuvintele bunicul îl răsplătea cu tot felul de jucării confecționate din lemn de mâna lui. Visul bunicului era ca nepotul să ajungă „cărturar de frunte”, iar năzuința lui avea să se împlinească mai târziu.
Studiile primare le va finaliza la Arad, unde este nevoit să repete clasa a patra din pricina dificultăților întâmpinate în asimilarea cunoștințelor în limba maghiară. Continuă cu studiile liceale la o unitate de învățământ din Arad, tot cu predare în limba maghiară, după care se transferă la Liceul Piarist din Timișoara. După doi ani petrecuți în orașul de pe Bega, revine pentru un an la Liceul Maghiar din Arad, pentru ca, în anul 1868, să promoveze examenul de bacalaureat la Satu Mare.
Inițial se înscrie la Facultatea de Drept și Științe din Pesta, dar se îmbolnăvește și după patru luni revine acasă. Este încorporat ca voluntar într-un regiment din Viena, motiv pentru care se înscrie la Facultatea de Drept din capitala imperiului și parcurge în paralel stagiul militar și studiile universitare. Aici îl va întâlni pe Mihai Eminescu, aflat și el la studii, de care îl va lega de-a pururi o frumoasă prietenie. Eminescu îl învață să vorbească, să scrie și să citească corect limba română, dialectul lui Slavici purtând amprenta regională a satului de proveniență. Tot „Luceafărul poeziei românești” îl convinge să scrie și îl recomandă revistei „Convorbiri literare”, unde Ioan Slavici debutează, în anul 1871, cu lucrarea umoristică „Fata de birău”. În anul următor, în aceeași publicație, văd lumina tiparului poveștile „ Zâna Zorilor”, „Florița din codru”, „Doi feți cu stea în frunte”, „Ileana cea șireată” și „Peștele pe brazdă”.
A avut o activitate jurnalistică bogată pentru care a pătimit prin mai multe închisori din Imperiul Austro-Ungar și din România, fiind acuzat de fapte împotriva regimului, cum ar fi agitațiune sau spionaj. A luptat cu dârzenie pentru convingerile sale politice, pentru promovarea valorilor culturale și pentru drepturile românilor din Transilvania, din care pricină a fost persecutat de autorități. Potrivit lui George Topârceanu scriitorul ardelean a trebuit să sufere cumplit „înainte de a intra în istoria literară alături de cei mai aleși fii ai neamului său”.
Printre numeroasele publicații de a căror existență se leagă activitatea lui Ioan Slavici se află revista „Vatra”, pe care scriitorul o înființează, în anul 1875, alături de Ioan Luca Caragiale și George Coșbuc, precum și revista de cultură „Tribuna”, înființată tot de Ioan Slavici în anul 1884. De asemenea, a înființat ziarele „Corespondența română” și „Minerva”. Pe lista gazetelor se mai află revista „Timpul”, unde ocupă funcția de redactor alături de Mihai Eminescu și Ioan Luca Caragiale, publicațiile „Telegraful român”, „Curierul de Iași”, „Tribuna poporului”, „Ziua”, „Gazeta Bucureștilor”, „Educatorul”, Lumina, „Voința națională”, „Scena”, „Buletinul armatei și al marinei”, „Adevărul literar”, „Biblioteca copiilor și a tinerimii”, în paginile cărora se regăsesc numeroase articole și opere aparținând scriitorului ardelean.
În zestrea literară a lui Ioan Slavici se află 6 romane, 13 nuvele, 2 drame istorice, 3 lucrări de memorii, 19 povești pentru copii și 3 comedii. Cele mai cunoscute opere sunt: nuvelele „Moara cu noroc”, „Budulea Taichii”, „Popa Tanda” și „Pădureanca”, romanele „Mara” și „Cel din urmă armaș”, dramele istorice „Bogdan Vodă„ și „Gașpar Grațiani”, poveștile „Doi feți cu stea în frunte”, „Păcală în satul lui”, „Ileana cea șireată”.
De-a lungul vieții Ioan Slavici s-a intersectat și cu activitatea didactică fiind considerat „un mare pedagog al neamului”. A predat limba română la Școala Normală Azilul „Elena Doamna” și la Școala Normală a „Societății pentru Învățătura Poporului Român”, filosofia și limba română la Liceul „Matei Basarab”, limba română și geografia la Școala Evanghelică și la Școala Superioară de fete, toate din București. La 15 iunie 1894 este numit, de către Academia Română, director la Institutul „Ion Oteteleșanu” din Măgurele, unde va activa timp de 14 ani. Dintre lucrările pedagogice de referință aș aminti: „Educațiunea fizică”, „Educațiunea morală” și „Educațiunea rațională”, toate apărute în anul 1909.
A fost un fumător înrăit. Simțindu-și sfârșitul aproape, i-a spus soției: „Eleonoro, nu te supăra, te rog, aprinde-mi o țigară!”. După câteva momente de tăcere în care inspiră adânc fumul de tutun, Ioan Slavici pleacă spre lumea celor care nu cuvântă „ducând cu el în mormânt parfumul acelui romantism pe care în zadar cei de astăzi vor să-l vânture ca să risipească miasmele curentelor moderniste”. În casa Laviniei Gheorghiu, fiica scriitorului, din cartierul Crucea de Jos, orașul Panciu, în după–amiaza zilei de 17 august 1925 s-a stins, după cum spunea poetul Octavian Goga, „candela conștiinței”. (Revista UZP, nr. 39/2025)
