Nimeni nu se naște învățat, ci ne naștem doar cu capacitatea de a fi educați, cu acele calități pe care va trebui ulterior să ni le dezvoltăm pentru a vorbi, scrie, raționa etc. Însă pentru a fi educat omul are nevoie de maeștri. Toți am avut (și avem!) nevoie de învățători în „ale vieții”. Noi înșine, crescând, am devenit „educatorii” celor de lângă noi. Însă dincolo de toți maeștrii vieții, dincolo de priceperea noastră, există mereu un Maestru care știe totul despre om, care cunoaște omul în profunzimea inimii: Hristos.
Procesul de învățare și implicit de evoluție individuală și socială are la bază transmiterea informației de la un individ la altul.
Încă din copilărie, părinții ne sunt primii maeștri, mai apoi ne însușim cunoștințele predate de educatoare, învățătoare, profesori, șef ș.a.m.d.
La rândul nostru, și noi suntem puși de-a lungul vieții în ipostaza de a fi maeștri pentru ceilalți, în familie, în relația cu partenerul de viață, cu copiii, apoi la serviciu unde suntem șefi, în grupul de prieteni unde putem fi lideri.
Interesant este că în oricare din mediile sociale în care ne desfășurăm, ipostaza de maestru sau discipol în care suntem puși, alternează. În familie poate „cânta cocoșul sau găina”, la serviciu putem fi șefi sau subalterni, cu prietenii, putem fi cei care sunt în centrul atenției sau dimpotrivă cei care sunt mai retrași. Vedem astfel cum evoluția societății privită din această perspectivă este o evoluție a relației maestru-discipol.
Când nu aţipeşte în convenţie ori suficienţă, relaţia maestru – discipol e una dintre cele mai intense experienţe omeneşti. O dovedesc extremele pe care le poate atinge: ataşament pasionat şi traumă a rupturii, fidelitate neştirbită, dar şi rivalitate aspră între îndrumător şi învăţăcelul emancipat, intimitate hrănitoare şi melancolie acută a depărtării.
Aşa stînd lucrurile, în ce raport se află discipolul faţă de maestrul său?
Sigur că cel din urmă are faţă de cel dintâi o superioritate amplu recunoscută, că el lucrează asupra discipolului ca asupra unei materii prime, supuse, plastice, ascultătoare; că prin clarviziune, experienţă, diakrisis (capacitatea de deosebire a duhurilor) îl modelează, îl limpezeşte, îl conduce pe ucenic sigur că îi poate preda acestuia o învăţătură, o doctrină, o metodă.
Totuşi, nu postura de dominus face din el un maestro. Ceea ce face din el un maestru este intensitatea cu care asumă el însuşi postura ucenicului faţă de Logosul divin; este priceperea lui de călător spre/împreună cu ţinta infinită. Aceasta e excelenţa maestrului spiritual: realizarea superioară a condiţiei de ucenic şi călător.
Ceea ce oferă el în primul rînd este un model viu de preschimbare. Desigur că, pe de altă parte, cultura europeană s-a construit mai cu seamă pe continuităţi, pe atenţia creatoare faţă de gîndirea înaintaşilor.
În cazul căutării spirituale, depăşirea, originalitatea, autonomia faţă de maestru primesc alte nuanţe în primul rînd, fiindcă ceea ce predă maestrul ucenicului este tocmai depăşirea de sine, pe care o doresc și ucenicilor de lângă mine sau care au zburat din cuib.
prof. univ. Pompiliu Comșa
membru UZPR
manager al Trustului de Presă POMPIDU – REALITATEA Galați
(gazetanord-vest.ro)
