Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea – Judeţul Mureş, la zece ani de la strămutarea sa din această viaţă, pământească, în anul Domnului 2008…
Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu!…
Interviu realizat la Mănăstirea Recea – Mureş, cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, în anul Domnului 2007…
În urmă cu zece ani am fost la Mănăstirea Recea – Mureş, acest veritabil tezaur al spiritualităţii ortodoxe şi a celei româneşti autentice.
Am fost de foarte multe ori la această sfântă aşezare, care cuprinde atâtea comori ale spiritualităţii noastre eterne, româneşti şi ortodoxe, de fiecare dată fiind foarte impresionat de toate cele văzute şi auzite în acest loc sfânt – în care trebuie să ne lepădăm de încălţămintea netrebniciei şi a cerbiciei noastre!…
Acolo am văzut încununarea întregii activităţi şi osteneli purtată de către obştea acestui complex monastic de-a lungul anilor, de la înfiinţarea lui în anul 1991 şi până acum, osteneală ce a stat, îndeosebi pe umerii Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – Duhovnicul şi a Maicii Cristina Chichernea – Stareţa acestei sfinte mănăstiri – două personalităţi care au marcat acest loc străvechi românesc al Transilvaniei şi important centru de pelerinaj, punctând curgerea timpului şi a spaţiului nostru sacru ce alunecă spre veşnicie, cu acest pridvor al eternităţii şi cu această anticameră a Împărăţiei – care este această chinovie ce stă în calea diminuării şi a deteriorării tradiţiei noastre sfinte şi autentice!…
De fiecare dată când am ajuns acolo am găsit o sărbătoare a întregii suflări româneşti transilvane care se bucură la modul cel mai sincer de această izbândă a Bisericii noastre strămoşeşti, în această zonă care a fost de-a lungul istoriei aspru vitregită de lucrarea şi înrâurirea Bisericii sfinte a neamului nostru românesc; monumentul şi obiectivul acesta fiind perceput ca un triumf al nostru constatând, încă o dată dacă mai era cazul, că Dumnezeu ne-a purtat şi ne poartă de grijă prin nemărginita Sa dragoste ce o are pentru noi oamenii şi pentru a noastră izbăvire!…
Şi aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat de mai multe ori, la ceas de sfătuire, dialog şi convorbire duhovnicească cu Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan – originar din părţile Bihorului, care a suferit martiriul închisorilor comuniste, despre Euharistie şi Mântuire, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire…
Anul acesta însă, joi – 17 mai 2018, s-au împlinit zece ani de când s-a născut în cer, ajungând alături de viii din cealaltă lume Părintele Ioan – care la 22 iunie anul 2008 ar fi împlinit vârsta de 88 de ani…
Şi atunci mi-am adus aminte şi m-am gândit îndelung că Părintele Ioan Iovan a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos, care a purtat cu vrednicie jugul preoţiei atât în vremea regimului comunist, înfruntând nouă ani de temniţă, cât şi după anul 1990, de când a slujit ca preot şi duhovnic la această sfântă mănăstire. Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei – Arhiepiscopul de atunci al Alba Iuliei, a spus despre Părintele Ioan Iovan că „a fost un mărturisitor al lui Iisus Hristos. Cu orice risc şi-a exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui şi-a întemeiat-o datorită convingerii pe care o avea, şi anume că se poate regenera viaţa noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. A fost un misionar care l-a propovăduit pe Domnul Iisus Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim că Domnul Hristos îl va face părtaş al ospăţului credinţei cel veşnic”.
Ce să mai zic într-o astfel de situaţie: că în ultima vreme am petrecut destul de mulţi părinţi duhovniceşti, mai cu seamă în ultimii doi ani şi iată acum a sosit ceasul să facem acelaşi lucru şi cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – care va rămâne în amintirea şi în conştiinţa noastră cu multe învăţături şi fapte minunate, printre care, la loc de frunte stă aceea că a încurajat şi ajutat o mulţime de tineri teologi să se pregătească pentru apărarea şi promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste.
A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un slujitor al Bisericii şi al poporului român. Apoi mai rămâne în sufletul nostru prin caracterul, onoarea şi demnitatea lui, apoi vocea sa caldă dar în acelaşi timp hotărâtă şi fermă; după aceea cultura teologică şi nu numai cu care a fost înzestrat datorită muncii şi tenacităţii prea cuvioşiei sale; luciditatea şi spiritul său critic însoţit de foarte multă înţelegere şi condescendenţă; pe urmă spiritul de disciplină, în primul rând cu el însuşi, de rigoare academică, doctrinară, liturgică şi canonică revelată cu fiecare slujire a sa ori cu fiecare predică sau cuvântare, susţinute într-un mod foarte coerent şi elevat în diferite împrejurări şi cu diferite ocazii; comportamentul, felul său de a fi şi de a se raporta la semenii săi, la fiecare în parte într-un mod deosebit şi unic, fiind foarte respectuos, accesibil şi deschis, toate acestea ducând la descoperirea în persoana sa a eticii bunului simţ, pe care a cultivat-o de-a lungul întregii sale vieţi şi care astăzi o întâlneşti tot mai rar!…
Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a mai avut şi calitatea de a fi un om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!…
Şi ca o exemplificare concretă în acest sens ne vom aduce aminte, aici şi acum, de folositoarele sesiuni ale Universităţii de Vară conduse de către Părintele Ioan Iovan şi distinsul Părinte Profesor de Morală şi Spiritualitate profund ortodoxă şi autentic românească Ilie Moldovan, şi el trecut, între timp, la veşnicele lăcaşuri – toate sub auspiciile călăuzitoare ale vrednicului de pomenire ierarh şi slujitor fidel al Bisericii noastre din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei.
De aceea, aici şi acum mă gândeam şi la vestita Academie Teologică şi Duhovnicească de la Mănăstirea „Sfântul Constantin Brâncoveanu” din Ţinutul Făgăraşului nostru transilvan, ctitorită de Mitropolitul şi cărturarul de pie memorie Dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, la rosturile şi importanţa ei, care au fost preluate şi dezvoltate şi de către această soră a ei – Academia Spirituală „Episcop Dr. Nicolae Popoviciu – Martirul şi Mucenicul Credinţei” de la Sfânta Mănăstire Recea – unde iată, a mai vieţuit unul dintre apropiaţii, discipolii şi ucenicii cei iubiţi ai vrednicului ierarh, în persoana Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, care l-a pomenit cu atâta veneraţie, respect şi recunoştinţă!…
Nu în ultimul rând muzeul ctitorit şi organizat în cinstea aceluiaşi distins ierarh, martir şi slujitor al bisericii din perioada interbelică – Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei…
De fiecare dată, când ne întâlneam, îmi vorbea mult şi profund despre anii închisorii comuniste, despre prigoana şi urgia comunistă ce s-a abătut asupra neamului nostru timp de o jumătate de veac, despre anii copilăriei din satul său natal – Husasău de Criş şi de consătenii lui, de „bihorenii lui” cu care vorbea în graiul specific locurilor sale natale, de tatăl său care a fost tot slujitor al altarului, apoi de anii de studii de la Oradea şi Cluj, de Episcopul care l-a hirotonit şi marcat pozitiv şi plenar – Nicolae al Oradiei, de împlinirile şi neîmplinirile pe care le-a avut de-a lungul vieţii, de realizările şi bucuriile duhovniceşti de care s-a împărtăşit în ultimii 17 ani la Mănăstirea Recea, şi mai ales, despre Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, cu alte cuvinte, de prezenţa permanentă şi pururea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Euharistic în viaţa noastră – ca fiind condiţie indispensabilă mântuirii şi înveşnicirii noastre cu Domnul!…
Ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit Ioan Iovan a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă!…
Şi totuşi, în dimineaţa înmormântării şi, mai cu seamă, la sfânta slujbă a participat foarte multă lume care l-a cunoscut şi la preţuit în mod deosebit pe Părintele lor duhovnicesc – Ioan Arhimandritul!…
Au fost multe coroane, multe flori, multe lacrimi pline de recunoştinţă şi (de) nădejde, că părintele s-a mutat de la moarte la viaţă, acolo unde nu mai este nici suferinţă, nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit!…
Eu personal, mă simt foarte onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Arhimandrit Ioan Iovan – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii acestor ţinuturi şi nu numai, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…
Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…
Şi cum spuneam, la începutul acestui material pro memoria (sau in memoriam), aici, în duhovniceasca lavră a spiritualităţii noastre dreptmăritoare, am stat
de vorbă cu vrednicul de pomenire Preacuviosul Părinte Arhimandrit Ioan Iovan, abordând şi dezbătând tema esenţială a Euharistiei şi Mântuirii noastre, despre necesitatea existenţei acesteia într-un mod cât se poate de indispensabil, pe drumul nostru către îndumnezeire şi, iată ce ne-a răspuns, în cele ce urmează, din prea multa-i sa dragoste şi experienţă, şi pe care-l oferim, în cele ce urmează, cititorilor dreptmăritori creştini interesaţi de acest important subiect, întru amintirea şi pururea pomenirea Preacuviosului Părinte Arhimandrit Ioan Iovan:
– Preacuvioase Părinte Arhimandrit, este perceput Iisus Hristos ca fiind „ieri, azi şi în veci Acelaşi” în lumea de astăzi, în condiţiile secularizării la care, din păcate, suntem cu toţii părtaşi, într-o mai mică sau mai mare măsură?!…
– Dragul meu, Iisus Hristos este Acelaşi, noi însă nu. Trebuie să ne apropiem mai mult de El, în sensul real, euharistic, prin învăţătura Bisericii, prin Sfintele Taine şi prin trăirea creştinească în sânul familiei şi peste tot acolo unde locuim şi ne desfăşurăm activitatea, să simţim că trăieşte în noi Dumnezeu. La toate acestea se poate ajunge cu ajutorul catehizării de care suntem încă foarte mulţi, lipsiţi.
– Ce credeţi, Preacuvioase Părinte, că înţeleg oamenii de astăzi prin noţiunea de Euharistie şi cum vedeţi raportarea lor la acest termen teologic care reflectă o realitate duhovnicească foarte mare, de fapt, cea mai mare?!…
– Mai întâi trebuie explicat termenul Euharistie, pentru a înţelege şi conştientiza credincioşii importanţa termenului şi a faptului pe care el îl conţine, care este ceva obligatoriu şi indispensabil mântuirii.
-Mai vedeţi astăzi, o raportare personală şi autentică a credincioşilor la Sfânta Euharistie, cu alte cuvinte la Sfânta Liturghie ca fiind „Taina tainelor”?!…
– În anul 1986, cu prilejul vizitei sale în România, Patriarhul Ierusalimului – Diodor, după participarea sa la mai multe Sfinte Liturghii a concluzionat că este impresionat de numărul mare de credincioşi participanţi, dar că este foarte trist pentru faptul că a văzut foarte puţini s-au nu a văzut nici un credincios care să se împărtăşească!… Nu este voie să existe Liturghie fără Împărtăşanie!… Mie nu mi-a lipsit liturghia şi împărtăşania nici chiar în puşcărie, unde am cusut pe partea din spate a maieului Sfântul Antimis, vinul îl aducea un medic într-o sticluţă de vin tonic, pâinea şi apa o reţineam din hrana şi din alimentele primite şi aşa mai departe. Găsirea unei explicaţii la toată această situaţie ne duce cu gândul la existenţa tainei lui Dumnezeu!… Astăzi încă nu prea ştim (cum) să ne raportăm la Sfânta Împărtăşanie dar suntem în drum spre, căci Împărtăşania înseamnă câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu de aici, cu alte cuvinte este vorba de îndumnezeirea prin har, care se face încă din această viaţă.
– În altă ordine de idei, care vedeţi a fi termenul corect de abordare a acestei probleme: – acela de deasă împărtăşanie, rară împărtăşanie, cu vrednicie, fără, cu pregătire sau fără, ori continuă împărtăşanie?!… Care este, cu alte cuvinte, poziţia Sfinţilor Părinţi cu privire la această problemă?!…
– Răspunsul meu este: Continuă Împărtăşanie, iar cât priveşte vrednicia, noi preoţii sfărâmăm Sfintele, după cum citim în rugăciunea de după Epicleza Euharistică ce zice: „Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, Cel ce se mănâncă şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” – argument pentru continua împărtăşanie. În ce priveşte vrednicia, aceasta este un dar de la Dumnezeu şi nicidecum meritul nostru!… Motivele invocării nevredniciei, cu canoanele, să ştiţi că sunt din lipsa de dragoste şi să se mai ştie că Liturghierul care cuprinde rugăciunile de taină speciale pe care le citesc preoţii, trebuie să fie concrete, vii, personale iar nu doar teoretice şi abstracte în idei!…
– Care este diferenţa de curente, de opinii sau de abordare referitor la practica împărtăşirii credincioşilor la slavi, români şi greci şi de ce asistăm la evidenţierea acestor deosebiri de abordare a aceluiaşi fenomen, dacă pot să mă exprim cu aceste cuvinte?!…
– Este o greşeală de preţuire a lui Iisus Hristos, că dacă îL iubeşti cu adevărat nu te cramponezi în aceste deosebiri, din moment ce este vorba de unul şi acelaşi lucru, în fond de acelaşi text liturgic – cu acelaşi conţinut!… Este dureros că există aceste deosebiri şi, drept urmare, să ne străduim ca acolo unde ne aflăm noi, să fie desfiinţate, deoarece nu este mai importantă tâlcuirea lingvistică şi cea tipiconală decât receptarea Harului Divin!…
– Este lumea bisericească contemporană suficient de conştientă de valoarea şi supremaţia acestei Sfinte Taine, care nu abordează o simplă practică liturgică ci pe ea se sprijină, de fapt, toată viaţa noastră eclesiologică, soteriologică şi, îndeosebi, cea eshatologică?!…
– Este deplin corigentă din păcate, de la A la Z, de la Ortodoxie la Catolicism şi de la Α la Ω!…
– Avem noi, astăzi, bine structurată şi articulată o teologie a Sfintelor Taine şi, în special, a Sfintei Liturghii?!…
– Din nefericire lipseşte evlavia cu privire la trăirea în Iisus Hristos, permanentă, şi numai Bunul Dumnezeu poate remedia lucrul acesta!…
– Din punct de vedere moral – duhovnicesc cum ne raportăm noi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, în condiţiile în care, la momentul potrivit din cadrul Sfintei Liturghii se împărtăşesc foarte puţini oameni, gândindu-mă, aici, la situaţia de la noi din ţară?!…
– Ar trebui să ne raportăm printr-o durere adâncă şi prin începutul unei râvne a mântuirii ce are în centrul ei tocmai pe Cel care ne mântuie. Dacă El este Centrul, atunci haideţi să mergem cu toţii la El!… La Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă. Ferice de cel care, indiferent ce vârstă şi în ce rost al vieţii se află, se întoarce la trăirea cu Iisus Hristos, fiindcă prin aceasta el se face apostol şi pentru alţii!… Ca o concluzie aş susţine că, pentru a scoate asemenea apostoli trebuie să ajungem la sacrificiul apostolic şi misionar de reunire a Bisericilor şi de revenire la trăirea primilor apostoli, astfel încât, Sfânta Euharistie trebuie să fie şi temeiul unităţii creştine a reunirii Bisericilor, a mişcării ecumenice autentice, încununată fiind de strădania îndumnezeirii de pe pământ către cer!…
– Cine ar trebui să-şi asume vina sau responsabilitatea pentru abordarea, de multe ori, destul de superficială a acestei probleme fundamentale a spiritualităţii noastre?!…
– Să nu căutăm vinovaţi ci să mergem încrezători cu convingerea că Dumnezeu ne poate ierta de păcatul delăsării duhovniceşti, şi rugându-ne ca El să ne ia de mână, ca prin potir să ajungem acolo unde am fost, în paradis!… Aşadar, Hristos prin Euharistie ne reîntoarce la El, unde datorită comuniunii euharistice vom ajunge la comuniunea (cea veşnică) cu El.
– Mai este, astăzi, relaţia părinte duhovnicesc – fiu duhovnicesc una sinceră, profundă, într-un cuvânt, autentică?!…
– Mai rar, dar este. Să ne rugăm să se îndesească, să se întărească!…
– Care ar fi soluţia sau modalitatea îndreptării acestei stări de fapt, a acestei situaţii de compromis?!…
– Implorând Providenţa Divină să privească spre noi cu ochi milostivi şi povăţuitori, convinşi fiind că se aplică şi aici cuvântul Scripturii care zice că „Fără de Mine nu puteţi face nimic”.
– Credeţi că lucrările de învăţătură ortodoxă, „catehismele” noastre prezintă corect lucrurile cu privire la această problemă sau sunt destul de scolastice?!…
– Suntem chemaţi să scoatem scolasticul de aici!… Toată învăţătura catehetică are o comoară de izvoare, mult folositoare, cu toate că unele au fost schimbate în conţinutul lor şi care astfel, nu au făcut altceva decât să servească modernismului ispitit. În general, Catehismele sunt foarte bune dar şi în ele se strecoară, uneori, păreri subiective.
– Este nevoie, cumva, de o (re)catehizare a credincioşilor noştri cu privire la această problemă a Bisericii şi nu numai, adică asistăm, cumva, la o „evoluţie” istorică a acestei probleme?!…
– Repet, numai Providenţa Divină va face lumină în privinţa cursului creştinismului nostru, care nu se poate concepe decât urcând din nou, spre culmile desăvârşirii!…
Vedeţi cumva, o stare de revigorare a acestei situaţii, sunteţi optimist, în acest sens?!…
– Da, bineînţeles, nu cred, ci sunt convins că Dumnezeu Care a creat Biserica şi pe om, cu promisiunea că pe Aceasta „Nici porţile iadului nu o vor birui” nu va întârzia această revigorare până la sfârşit, ci cu mijlocirea Maicii Domnului „Biserica cea Vie” se va reface Ierusalimul pământesc şi abia apoi se va contopi cu cel ceresc, când va fi „un cer nou şi un pământ nou”.
– Acum în încheierea acestui interviu v-aş ruga, Preacuvioase Părinte Ioan, să trasaţi câteva concluzii urmate de câteva sfaturi!…
– Dacă dorim ca Dumnezeu să îndrepte mila Sa spre noi şi Biserica Lui, să fim creştini ai milei şi ai iertării şi să trăim mai mult în Iisus Hristos Euharistic şi-n evlavie la Maica Domnului şi aşa, pururea cu Domnul vom fi până la sfârşitul veacurilor!…
– Acestea fiind zise, vă mulţumesc foarte mult, dorindu-vă să aveţi parte de multă sănătate, de mult spor şi de multe împliniri duhovniceşti!…
Iar acum, după unsprezece ani de la acest frumos, folositor şi duhovnicesc moment, şi totodată, la împlinirea a zece ani de la mutarea sfinţiei sale în veşnicele şi cereştile lăcaşuri, ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Veşnică să-i fie pomenirea şi amintirea! Amin!…
Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,
Dr. Stelian Gomboş
