Cum l-am cunoscut pe Marius Mircu – Un vecin pe niște scări

Filiala din Bacău a UZPR poartă numele jurnalistului Marius Mircu. Motiv pentru a afla amănunte despre personalitatea celui care rămâne în amintirea generațiilor prezente.

Pe Marius Mircu l-am cunoscut undeva prin primăvara anului 1990. Oricât ar părea de ciudat, lucrurile chiar așa s-au și întâmplat. Habar nu aveam pe atunci despre cine e vorba. O vreme, deși a stat la doi pași de mine, nici nu l-am băgat în seamă. A trecut ceva timp până am făcut cunoștință cu adevărat. Dar, înainte de alte considerații, mă întorc la primăvara lui 90…

Într-o bună zi mă întâlnesc pe scara blocului cu un vecin. Unul pe care îl cultivam în mod deosebit. Era de meserie paznic, dar nu asta era calitatea lui principală, ci faptul că păzea celebra fabrică de hârtie ”Letea”. Mai trecea el din când în când pe la mine cu un teanc de foi albe, ispititoare foi albe, aflase că mă chinuia talentul de a scrie poezii și, mai de curiozitate, mai din interes, mă cadorisea cu hârtiile care miroseau a proaspăt, înnebunitor, și care, după un timp, începeau efectiv să mă obsedeze, să mă îmbie la o singură acțiune: Scrie! De data asta vecinul nu a mai dat curs invitației de a intra în casă pentru a gusta o vișinată de la bunica sau a savura o cafea, ori, bunăoară, a se lăsa omenit cu un pachet de țigări primit de la niște rude din Timișoara care-și făceau mai ușoară tranziția de la comunism la capitalism cu un mic, elegant, trafic de frontieră. Cerberul meu intra însă în schimbul doi, se grăbea.

– Să vii mai pe seară, mi-a zis el, au adus ăștia teancuri de reviste din alea istorice care-ți plac. Să vii repede că le dau la topit! E o adevărată comoară acolo!

Se referea la revistele ”Magazin Istoric”. Le colecționam de pe vremea gimnaziului mai ceva ca pe vestitele ”surprize” de la gumele de mestecat.

– Vezi că-s la poarta șase, a mai apucat el să-mi zică apoi a zbughit-o pe scări.

Fără prea mari iluzii, mai spre seară, m-am dus la poarta șase a fabricii. Poarta asta era la intrarea dinspre Unitatea de Pompieri, cunoscută acum ca fiind Inspectoratul pentru Situații de Urgență. Zic fără prea mari iluzii pentru că amicul meu, din dorința de a menține o relație pe care o considera, probabil, profitabilă, mă mai dusese să văd maculatură care nu-mi stârnise niciun fel de interes. Din vorbă în vorbă, parcă mai repede ca altădată, am ajuns în fața unui imens bazin de ciment. Erau aruncate în el, de-a valma, cărți, reviste, broșuri…Se făcuse curățenie în bibliotecile sindicale, mă lămurise un domn în halat albastru care inspecta locul cu o privire nostalgic-furioasă, toate rafturile din cluburile uzinelor, cercurilor de creație, școlilor, institutelor, etc, fuseseră golite de orice amintea de perioada care se încheiase în decembrie 1989. Am călcat atunci peste zeci de ”Omagii”, celebra carte cu fotografia ”Tovarășului” pe coperta albă, broșuri cu îndemnuri marxist-leniniste, fel și fel de reviste și almanahuri.

Am rămas pentru câteva clipe de-a dreptul uluit. De data aceasta vecinul meu nu glumise. Da, într-adevăr, era o adevărată comoară acolo! M-am aruncat efectiv în bazinul cu cărți și am început, la întâmplare, să vâslesc în jurul meu. Rar am fost mai fericit în viață ca în acele momente! Eram singur printre mii, sute de mii, stăteam peste tone de cărți. Culturnicii profilactici nu-și bătuseră capul prea mult. Aruncaseră tot ce le căzuse în mână. Curățenia era totală, biblioteci întregi, fără niciun discernământ, fuseseră grabnic golite. Eminescu, Nichita, Marin Preda, Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Maria Banuș, Magda Isanos, Deșliu și mulți, mulți alții, se regăseau toți, dintr-o dată egali, la groapa de gunoi, mă rog de descernelizare, așa am aflat că se numea procedeul prin care se recupera fibra din hârtia devenită inutilă, zăceau acolo superbi și părăsiți ca niște zei de carton deveniți desueți peste noapte. Dar eu nu aveam ochi pentru ei. Căutam ”Magazinele”, magazinele mele istorice pe care vecinul mă îndemnase, înainte de o șterge la post, să le caut mai într-o parte… acolo le văzuse el ultima dată.

Începusem să-mi pierd răbdarea. Am căutat ca un bezmetic prin groapă. M-am gândit că, probabil, peste revistele pentru care venisem fuseseră aruncate în cursul zilei alte și alte cărți și cine știe pe unde, sub câte straturi, se vor fi aflat și istoriile mele. Am săpat la propriu trăgând carte după carte până când mi s-a părut că am văzut o imagine, o fotografie pe care o văzusem demult în casa unui profesor de istorie.

O tempora…Dădusem de un teanc întreg de reviste din colecția mult râvnită, iar deasupra, rara-avis, chiar primul număr, îl văd și acum!, Aprilie 1967, avea pe copertă o litografie cu trupele române care treceau Dunărea în Războiul de Independență! Totul e viu în memorie: Un teanc legat cu sfoară groasă de cânepă, o sfoară ordinară, din aia cu care se legau cândva, la gură, sacii cu cartofi sau porumb. Am tot ”săpat” prin jur și sub un strat superficial de alte cărți oarecare am dat peste alte teancuri legate cu același gen de sfoară. Îmi venea să țip, să urlu, îmi venea să dansez, să cânt! Am făcut mari eforturi să mă abțin, mă rugase amicul să nu fac zgomot. Maculatură, maculatură, dar orișicât! Am încărcat lacom, grăbit, teancurile cu reviste într-un căruț împrumutat de la un alt vecin și pentru că mai rămăsese puțin loc m-am gândit să înghesui și niscvai cărți dacă tot e să fie! Printre ele am dat de una cam rufăită, dar al cărui titlul m-a atras instantaneu: M-am născut reporter. Autor? Un necunoscut. Unu’ Marius Mircu.

”Hai s-o iau și pe asta”, mi-am zis înghesuind-o printre celelalte. Am plecat spre postul de pază al vecinului meu cel vestitor, trăgând din greu, pe niște alei parcă interminabile, căruțul plin de bunătăți nesperate.

Să vină reporterul!

Nu-mi imaginam, pe atunci, că reporterul poate fi antagonic cu poetul. Nu vedeam, în primul rând, această contradicție formală năvălind peste mine din conturul unei cărți recuperată accidental de la groapa istoriei. Rând cu rând, pagină cu pagină, reporterul din mine detrona poetul. Îi căuta celui din urmă argumente, axiologii imbatabile, dar ușor-ușor, reporterul câștiga teren în sufletul celui care-și visa încă adolescența. ”Jos cu poeții” strigase în primul rând Paul Sterian în celebra revistă ”Unu” (nr.35.1931) a nu mai puțin celebrului Sașa Pană. Strigase și îl auziseră destui. Efectul acestui strigăt avea să producă ecouri diferite, în funcție de structura, experiența și aspirația fiecărui receptor. Tot în epocă, Geo Bogza se declara pentru o modalitate de expresie literară care ar trebui să aibă la bază aducerea la

suprafață a celor mai semnificative elemente ale realității. Cu alte cuvinte, reporterul nu poate să dea viață la ceea ce nu există, ceea ce nu poate fi văzut, constatat sau verificat. Astfel, dintr-o anumită perspectivă, reportajul pur propus de avangarda anilor ‘30 din secolul trecut se apropie, deloc întâmplător, de procedeele tehnicii cinematografice, dând substanță unei textualități concentrate, de esență. „SĂ VIE REPORTERUL!”, cel „cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie de pistoale. Să vie adevăratul poet”.

”M-am născut reporter” e răspunsul pe care Marius Mircu l-a dat acelui strigăt teribil și teribilist, lansat de un grup de scriitori avandgardiști interbelici. A făcut parte dintr-o specie care chiar și înspre vremurile noastre mai păstra încă virulența strigătului sterianesc, regn astăzi aproape dispărut. A fost un reporter pur-sânge și se spune că, într-adevăr, ar fi avut o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, doar la

capitolul pistoale ar fi stat ceva cam prost. Chiar și așa, a reușit performanțe reportericești care ar merita un studiu aparte. Probabil că până și el s-ar mira de ceea ce am spune, acum, despre un anume Marius Mircu. Ar crede că l-am confundat, așa cum i s-a întâmplat de multe ori, dar, pariez, n-ar face mare caz de asta, ci de reporterul ăla căruia din mia de ochi i-a rămas doar o ceață online, din mia de picioare, alergatul pe tastatură… S-ar regăsi, în sfârșit, așa cum a fost pe vremea când relatând despre procesul celebrului tâlhar Coroiu care fusese judecat la Tribunalul Bacău (astăzi sediu al Prefecturii), a fost abordat de o ”domnișoară mica și subțire, o nimica toată”.

”- Domnule, dacă nu mă înșel, dumneavoastră sînteți ziarist!

– Sînt.

– Arată-mi-l, te rog, pe Marius Mircu!

– Dar ce ai cu el?

– Am citit reportaje de-ale lui și vrea să-l cunosc!

Poate se referea la ”Amintirile unei studente”, care îmi apăruse cam pe atunci, în editura Bistrița din localitate.

– Eu sînt.

– Chiar ai și mutră de Marius Mircu!

Și, furioasă, nici n-a mai vrut să stea de vorbă cu mine! A mers să roage pe altcineva să i-l arate pe Marius Mircu!”

Sunt la pagina 318 a volumului care a apărut în 1981. Coperta, prima, cum spuneam, a dispărut. Din ceea ce a rămas aflu că a e semnată de V. Olac. ( Vasile Olac, celebru ilustrator de reviste și cărți, n.a.).

Poate că pagina asta miroase cel mai mult a gaz. De la căruțul de butelii pe care acum aproape treizeci de ani îl împrumutasem de la un vecin pentru a căra , la recomandarea altui vecin, oarecare maculatură…

Pagina 319, 320, 321…

Cele mai dificile pagini rămân cele pe care le scrii despre tine. Până la final. Ezitarea e firească mai ales pentru cel care a ”înregistrat” la foc automat bucuriile și dramele altora, pentru cel care a trait mai multe vieți într-o cronică, într-un singur reportaj. Apostazia vine, mai mereu, pe final. Aici poetul se răzbună nemilos pe reporter. Îi sugerează că, aflat încă o dată în groapa cu mii de cărți, astăzi ar alege altfel. Dar reportajul nu poate fi ficțional. Reportajul cere ca autorul să-ți sugrume nostalgia. Să fie fereastră a realității. Cu o derogare, la ceas aniversar. Marius Mircu a numit-o ”Avertisment” în prefața cărții sale din 1981. E adevărat, pe vremea pe când eu îl recuperam din groapa cu zei scoborâți el încă ar fi putut să spună cât a mai rămas în el din strigătul lui Paul Sterian din anii ‘30. E posibil ca bătrânul reporter să-mi fi spus. E posibil să nu fi vrut niciodată să aflu.

”Îmi propun să demonstrez, prin exemplu personal- dar am experimentat-o în prealabil cu tatăl meu, în romanul Croitorul din Back- că pentru a realiza o carte acceptabilă având ca subiect viața și activitatea proprie, nu este neapărat necesar să fii o personalitate….veți vedea ce importantă la scris, și cât de deosebită în amintire e viața dumneavoastră cu totul obișnuită. S-ar putea ca, derulându-vă activitatea, să cam rîdeți-amar- de ceea ce ați fost în stare să faceți: nu-i nimic, nu vă formalizați pentru atâta lucru,se poate să devii celebru pentru că s-a scris- ori ai scris- despre tine o carte! ”, scria Marius Mircu.

”Să vie reporterul!”. Cel de o mie de ori pierdut.