Motto: „Diferenţa dintre amintirile false şi cele adevărate
este la fel ca şi cea dintre bijuterii: întotdeauna cele false
arată că fiind cele mai reale, cele mai strălucitoare” (Salvador Dali)
Dacă ne asumăm că […] sufletul poetului este mai bătrân ca universul, dar mai tânăr ca firul de iarbă[…], atunci putem spune că un scriitor poate cuprinde între rândurile lucrărilor sale variile nuanțe ale sufletului, abordând, cu demnitate și curaj, diverse genuri ori specii literare. Opinăm că poezia este apanajul tinereților, răstălmăcind viața prin versurile sale nubile, la fel după cum se poate spune că proza este apanajul maturității, perioadă în care omul, după acumularea experiențelor, începe să-și amintească, să treacă prin filtrul propriei simțiri vârstele sale trecute, de la inocenta trecută copilărie, până la prezenta-i maturitate. De-a lungul existenței sale, omul adună în inventarul vieții emoții, gânduri, sentimente, iubiri, revolte, atașamente, persoane dragi, făcând din reamintirea ori rememorarea tuturor acestor secvențe de viață o datorie față de sine, dar și față de posteritate.
Scrierile valoroase devin, peste timp, moșteniri înscrise în tezaurul literar. Se nasc, astfel, scrieri document, ce traversează perioade despre care nu există suficiente dovezi legate de evenimente, personaje, epoci. Prezentarea unor evenimente din viața proprie poate constitui piesa lipsă dintr-un puzzle existențial extins, care poate clarifica anumite aspecte, rămase necunoscute până în prezent. Din acest punct de vedere, scrierile de acest tip se împart în cele cu caracter monografic (în care primează adevărul științific și izvoarele istorice scrise) și cele cu caracter memorialistic (în care primează amintirea, completată, deseori, de ficțiune). Nici nu punem în discuție superioritatea unui gen față de altul, ambele contribuind la dezvoltarea aspectului rațional, logic și palpabil al prezentării.
Meleagurile băcăuane, mai precis cele limitrofe comunei Sascut, au o bogată istorie cultural-științifică, personalități de seamă avându-și sorgintea aici. Reamintim printre acestea pe Ioan Athanasiu (n. 1868 – d. 1926) – medic veterinar și fiziolog, membru corespondent al Academiei Române, Teodor Negoiță ( n. 1947 – d. 2011), explorator polar, primul român care a atins Polul Nord (1995) sau pe Viorel Cernica (n. 1957), profesor de filozofie, cercetător afiliat al Academiei Române, eseist și poet. O apariție inedită de pe meleagurile sascutene, mai precis originară fiind din Păncești-Sascut, este Maria Ileana Tănase, pe numele său adevărat Maria Tănase, care din respect față de marea doamnă a cântecului popular românesc, și-a adăugat în pseudonimul literar „Ileana” (prenumele matern), tocmai pentru a păstra unicitatea irepetabilă a artistei.
Am avut plăcerea și onoarea de a fi alături de Maria Ileana Tănase încă de la debutul său literar, produs la maturitate, dar în forță și cu pasiune specială pentru scris. Am văzut-o pe Maria crescând scriitoricește, marea sa calitate fiind aceea de autodidact, mereu dispusă să asculte, să învețe, să facă din fiecare pas o îndreptare către înainte. La fel ca după fiecare apariție a volumelor sale de poezie, am fost plăcut surprins să observ că talentul ei de scriitor nu se oprește la cel poetic, prin abordarea genului liric, ci capătă strălucire și prin achiesarea genului epic, mai precis, prin aceste note de jurnal, frumos intitulate „Amintiri din casa sufletului”.
Prezentul jurnal conține mai multe secvențe care purced până în copilăria autoarei, aducerile aminte căpătând o strălucire și o tandrețe aparte. Reîntoarcerea în vremurile când satul avea o altă dimensiune spirituală este una dintre motivațiile fundamentale ale acestei scrieri, despre care autoarea-însăși ne mărturisește: „[…] Indiferent pe unde m-au purtat pașii vieții, întotdeauna am revenit în satul natal cu o sinceră și copilărească bucurie. Am simțit mereu că doar aici găsesc unele răspunsuri, îmi pot astâmpăra neliniștile și încărca bateriile, chiar dacă uneori graba multor treburi a făcut să nu zăbovesc de fiecare dată atât cât mi-am dorit. Însă „Când amintirile-n trecut, Încearcă să mă cheme”, mă întorc cât pot de des, acolo, unde-mi sunt rădăcinile și multe întâmplări, amintiri, care-mi hrănesc sufletul. De fiecare dată, găsesc satul tot mai împuținat și tot mai departe de ceea ce a fost odată. Cu trecerea anilor, simt dorul locurilor natale tot mai copleșitor. Dincolo de multele schimbări, satul rămâne un imens și veritabil laborator spiritual și indiferent cât de apăsat a trecut tăvălugul vremurilor, nu i-a putut deforma fibra, trăsătura specifică […]”.
Titluri ale povestirilor precum „Doctorul neamț”, „Fabrica de zahăr” (în memoria marelui filantrop J.M. Elias), „Veșmintele iertării”, „O lacrimă de așteptare”, „Titirezul”, „Cosița albă”, sunt povestiri ce merită a fi citite, mai ales că unele dintre ele capătă subtilul caracter monografic. În casa sufletului Mariei Ileana Tănase, amintirile alcătuiesc un tablou pe cât de tandru, pe atât de exhaustiv al vremurilor de odinioară, care sunt redate cu o aceeași ubicuă intensitate a trăirii. Se regăsește aici satul cu multiplele sale aspecte sociale, etice, morale, politice, cu frământările și neliniștile sale, dar și cu întâmplări mai mult sau mai puțin tragi-comice: râca dintre vecini, care sunt și neamuri, dar care trag câte o sfadă pentru vreun pui trecut pe sub gard sau vreun cocoș tăiat din „greșeală” („Cocoșul”); puterea sacrificiului – un cuplul de tineri dornici să vizioneze un film, dar al căror destin s-a schimbat datorită sacrificării surorii „mai mici” („Cosița albă”); bucuria copilului de a se da în scânciobul din Târgul de Paște, oferind ca plată ouăle roșii strânse într-un coș gen „Nea Mărin” („Scrânciobul”) și multe altele asemenea.
Unele dintre aceste secvențe din lumea satului sunt reduse ca întindere, dar pline de farmecul specific al celui care povestește, scoțând din casa sufletului său instantanee pe care cititorul le poate recunoaște și retrăi în egală măsură. Detaliile sunt la fel de savuroase, ca o felie de tort savurat pe îndelete. Apare astfel „Nunta de odinioară, din satul meu” cu toate tradițiile și obiceiurile atent prezentate, dar și „Lăutul” (baia), care în democrație, cu toate chimicalele nou inventate, nu a reușit să aducă mai multă curățenie ca odinioară. Adevărat, dar la fel de amuzant, ca și tonul povestirii: „[…] Demult, la sate, baia-lăutul nu se întâmpla ca acum. Exista un fel de pregătire anterioară, dacă ritual este prea mult spus. În fiecare gospodărie se găsea câte o covată mare sau chiar un găletar-ciubăr. La sfârșitul fiecărei săptămâni, în mijlocul odăii dușumite, se așeza găletarul. Era un vas făcut din doage de lemn, dintre care două mai lungi și găurite ce serveau drept toarte. Și ca o paranteză: în majoritatea caselor existau podele de lut. Pe marginea găletarului se așeza un cerc confecţionat din plasă de sârmă, mai rar împletită. Deasupra cercului se întindeau trei rânduri de țoale de buci, iar peste ultimul se răsturna cenușa. Țoalele se întrebuințau pe post de filtru […]”.
În casa sufletului se regăsesc și amintirile legate de așezămintele consacrate ale locului, pentru care „trecutul ne trage de mânecă, ne cere înapoi”: „Școala nouă” – cu un istoric bine inventariat, „Biserica” (locul de adunare a „omului absolut” (Petre Țuțea)), „Sfatul popular”, „Moara de apă”, chiar perioadele sumbre prin care a trecut vatra satului (războiul, comunismul, colectivizarea forțată). Unele dintre povestiri au acel parfum „de epocă” în care destinele erau croite în haine purtate cu grijă („Două dureri”), cu inefabila frumusețe a sărbătorilor de altădată („Povești de Crăciun – Moș Gerilă & Moș Crăciun”, „Datini și obiceiuri de iarnă, odinioară, în satul meu”) dar și crâmpeie din viața personală a autoarei („Mirela”, „Buletin de București”).
Citind povestirile cărții, cititorul ca redescoperi o lume conjunctă propriei amintiri, cu duioșia și căldura pe care penița le-a încărcat. Prozele sunt de cele mai multe ori relatate la persoana întâi, ele căpătând un pronunțat caracter autobiografic. Linia epică este clar trasată, în multe dintre secvențe aplecarea spre lirism fiind mai mult decât evidentă. Care este, practic, rațiunea apariției acestei cărți? Cea mai apropiată de adevăr este, evident, a celui care o scrie: „[…] Am scris aceste proze cu foșnetul, mângâierea, bucuria, cuvântului simplu și pe cât posibil am căutat, să presar, înserez, cât mai multe cuvinte vechi… ca și vremurile. Totodată, am încercat să mă apropii, pătrund cât mai adânc în fibra acelei lumi. Sunt povești despre oameni şi locuri care nu mai există și consider că acest bagaj emoțional pe care l-am purtat mai bine de jumătate de secol, este bine să rămână pentru a fi cunoscut. Însă, multe din aceste proze, lăstărite din copacul vieții, s-au născut și ca un îndemn spre neuitare, un fel de „să nu uiți Darie. Să nu uiți” […]”.
Cu certitudine, Maria Ileana Tănase nu se va opri aici, o provocăm chiar, să scrie o nuvelă sau chiar un roman, care să-i poarte amprenta de lirism și autenticitate. Păstrăm în sipeturile sufletului pentru toată viața amintiri, uneori pietricele culese din nisip, așa după cum se spune: „Amintirea este un copil plimbându-se de unul singur pe malul marii. Nu pot şti niciodată ce pietricele va culege din nisip şi le va păstra printre lucrurile sale cele mai de preţ.” (Pierce Harris). Important este ce facem cu aceste amintiri, având datoria morală de a le lăsa ca moștenire celor de după noi. Această nobilă dorință izvorăște din… „Amintiri din casa sufletului”.
Gheorghe A. Stroia/UZPR
