FIRIMITURI / IOAN VULCAN AGNITEANUL

   Vorbe, gânduri şi învăţături, care mai de care

   -Documentată istoriceşte cu multe secole în urmă, reţeta pentru prepararea „Salamului de Sibiu” a primit prestigioasa titulatură de unicat în lume şi de produs exclusiv românesc. I-au urmat „Telemeaua de Ibăneşti” (sat de pe valea mureşeană a Gurghiului), obţinut din laptele dulceag şi gras al oilor şi vacilor, păşunate şi mulse în vârf de munte, precum şi „Novacul afumat”, un caşcaval din lapte de vacă, preparat de crescătorii de vite pe păşunile alpine ale vetrei satului gorjan Novaci.

   -Din spusele Anei Gabor, fică a aşezării sibiene Vurpăr: „Ai o minte dezgheţată şi o vârstă înaintată”; „Cele mai bătătorite uliţe şi poteci ale aşezării mele natale duc spre şcoală, biserică şi cimitir”; „Buna mea dăscăliţă toate le făcea după glasul neauzit al inimi sale”; „Să vă îngemănaţi glasurile şi gândurile în rugăciune, spre a vă îndruma în viaţă Credinţa, Harul, Darul şi Fapta bună”,

   -De cele mai multe ori sunt previzibile conflictele dintre popoare, transformate în interminabile războaie sângeroase. Ca urmare, numai arareori sunt surprinzătoare, asemeni jocului focurilor de artificii neanunţate. Atunci când nu şti niciodată de unde şi când apar scânteile multicolore pe bolta Cerului!.

   -Având o inimă caldă şi iubitoare, Omul Om a alcătuit din civinte fredonate în şoapte o rugăciune pe care a denumit-o, cum nu se poate mai frumos: „Rugăciunea Inimii”.

   -Bătrânul ţăran român când e necăjit, trist şi tare supărat spune în cântecul său donit: „Ciutură, inimă spartă.

   –Despre omul care este din cale afară de mândru, de lăudăros şi de îngâmfat spunem că îl caracterizează „Mândria şi slava deşartă”.

   -Sfântul Benedict a definit drept călăuză de bază a vieţii monahale a călugărilor, călugăriţelor, stareţilor şi stareţelor sintagma: „Muncesc şi mă rog!”.

   –Ultima mare sărbătore creştină la români, care de fiecare dată încheie Anul Bisericesc, este Adormirea Maicii Domnului, din ziua de 15 august, denumită în popor „Sântămăria ai Mică”, iar cea dintâi mare sărbătoare creştină cu care începe Noul An Bisericesc este Naşterea Maicii Domnului, din data de 8 septembrie. Este ziua în care s-a născut cea mai înaltă sfinţenie omenească, recunoscută şi cinstită nu numai de cele două biserici istorice ale neamului românesc (ortodoxă şi greco-catolică), dar şi de bisericile tuturor popoarelor creştine de pe acest pământ.

   -Mai deunăzi, nu mă mai săturam să admir, într-o fotografie de pe peretele din stânga patului de dormit a casei unui bătrân oier din Poiana Sibiului, chipurile bărbătoase şi plăcute a doi tineri însurăţei, împreună cu zâmbitoarele lor soţii-băciţe. Chipuri surprinse într-o poză-document îngălbenită de trecerea multor ani. Pentru că în josul acelei poze stătea scris, cu vârful creionului chimic: „Elena şi Ioan Voinica împreună cu Emilia şi Ion Vulcan; Rusia-Sevastopol-Crimeea, 1912”.

   -Domnii sibieni şi ciobanii-oieri ai satelor Mărginene au în prodvorul caselor lor amintirea chipurilor şi faptelor de laudă a doi oameni de seamă din epoca medievală: cele ale Sfântului Ierarh Andrei Şaguna (1809-1873), întâiul Mitropolit Ortodox al Ardealului, precum şi ale baronului sas Samuel von Brukenthal (1721-1803), întâiul şi ultimul Guvernator al Trasilvaniei, de altă naţionalitate decât cea austriacă, maghiară sau secuiască.

   -Maria Grancea, bibliotecara orăşelului de munte Avrig, din Ţara Oltului şi a Făgăraşului, numeşte extrem de frumos şi de plăcut România Centenară, atunci când spune că este „Ţara cerurilor deschise”.

   –Cunoscând un câine deosebit de deştept, de cuminte şi de omenos, care la nevoie devenea rău ca focul, mi-am adus aminte de una dintre spusele înţelepte ale scriitorului-gazetar american Mark Twain (1835-1910), cuvinte care glăsuiesc cam aşa: „De când am câine, am o părere tot mai proastă despre oameni”.

   –Sus, în Munţii Făgăraş, aveam să admir apele limpezi şi repezi ale unui falnic râu purtând numele legendarului cioban Bâlea. Curgând în repezişuri de cascade înspumate, apele sale duc mai departe migăloasa trudă multimilenară de a „lustruii” stâncile reci ivite în calea lor.

   -Adevăruri de netăgăduit: Omul priveşte numai ce vede cu ochii lui şi înţelege numai ce pricepe cu mintea sa, nu cu a altuia. Iar atunci când capul n-are minte, ochii n-au lumină să vadă.

   -După uitătura-i răutăcioasă şi călcătura-i apăsată, ca şi după vorba-i duşmănoasă şi răuvoitoare, de îndată am ghicit încrâncenarea şi neruşinarea omului fără pic de suflet! Iar, pe deasupra, mai avea şi două mâini de luat, şi nici una de dat. Şi, astfel, întreaga lui fire mi-a tulburat lucrul, sufletul, liniştea, odihna şi somnul!.

                                                            – 2 –

   -Purtat în pântece pe furiş, de o şcolăriţă din clasa a-VIII-a gimnazială, nechibzuita elevă ar dori ca viitorul ei prunc să fie considerat copil de fată mare.

   -În zadar olteanul se căzneşte să vorbească cât mai repede, pentru că mintea lui e mereu cu un pas în urma vorbelor sale.

   -La un concurs naţional de mâncăruri ţărăneşti, un vrednic oier (Ovidiu Şuteu), împreună cu a lui frumoasă şi curăţică nevastă (Mariana), amândoi din Pogăceaua Câmpiei Luduşene (însă statornici locuitori ai Sâncraiului de Mureş), îmbrăcaţi în vechi straie româneşte, amestecau de zori când în „Tocăniţa de batal la ceaun”, când în cirul clocotit al mămăligei. Între timp, târgoveţii aşteptau să le vină rândul pentru a se convinge dacă-i adevărată sau nu spusa, mai în glumă mai în serios, a oierului şi a băciţei, care glăsuia cam aşa: „Facem o mâncare într-atâta de gustoasă şi de sănătoasă încât o mănâncă cu poftă şi pe săturate până şi domnişorii şi domnişoarele de la oraş”.

   -Privit cât de frumos coboară la apusul înserării, peste seninul nemărginit al cerului, aveai impresia că mândrul şi dogoritorul Soare stătea să se lovească de colinele dealurilor viticole ale Târnavei Mici, trecut dincolo de îndepărtata Cetate de Baltă, de Căpâlna Jidveiului şi de Dealul Blajului..

   -Soţii în vârstă sunt temători nu numai de grabnica trecere a zilelor, săptămânilor, lunilor şi anilor, dar şi că fetele lor tinere şi frumoase nu s-or mărita la vremea potrivită, ca să-i facă bunici. Îm vreme ce eu constat că în zadar îmi e ciudă şi necaz că timpul trece atât de repede, şi anii tinereţii mele, cu plăcutele lor amintiri, sunt tot mai îndepărtaţi.

   -Cât de frumos şi de pilduitor spune Dumnezeu în tainica Biblie: „Dacă Mă veţi căuta cu toată inima, Mă voi lăsa găsit de voi”.

   -La vremea cuvenită, însă în trecutul vieţii şi rânduielilor ţăranului român, vrednicul fecior-plugar pleca în cătănie, apoi se căsătorea cu cea mai faină, harnică şi cumsecade fată din satul său natal, după care, vreme de 30-35 de an, aveau împreună copii nu numai mulţi şi sănătoşi, dar şi deştepţi, cuminţi, frumoşi şi pricepuţi. Iar cel mai gospodar şi drăgăstos dintre ei, se însura sau se mărita pe curtea părintească, urmând a avea grijă de bunici, de mamă şi de tată până când aceştia închideau ochii pentru totdeauna!.

   -Scriitorul bucureştean George Astaloş (1933-2014), transfug în Parisul franţuzesc încă de prin anii 1970, de cum a simţit că i se apropie sfârşitul vieţii a revenit în ţară, ca să fie îngropat în pământ românesc, lăsând posterităţii un meșteşugit vers: „Aşa-i viaţa, ca ţigara. Când ajunge la chiştoc, arsura jăratecului doare, după care se stinge şi  moare”.

                                             Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR