IOAN VASIU: Ne cunoaștem bine, prietene Nicolae Jinga, de pe vremea debutului nostru în „Preludiu” condus cu har și dăruire de regretatul Tudor Opriș, care a fost „naș” al multor poeți. Te rog să detaliezi puțin.
NICOLAE JINGA: Dragă poete şi prietene Ioan Vasiu, s-a scurs pe Dunăre de atunci o cantitate colosală, inimaginabilă de apă! Mă rog, miraculosul circuit al apei în natură. Vreau să spun că mi-au rămas puţine amănunte în memorie din perioada aceea. Am debutat cu poezie în ziarul judeţean Viaţa Buzăului la 1 octombrie 1967. Aşadar, la 17 ani. Apoi am făcut un mic pas înainte prin debutul din Preludiu –Supliment literar-artistic al Scânteii Tineretului pentru elevi, nr. 27 pe 1969, număr de ziar din Capitală în care ai publicat poezie şi Domnia ta. Am primit împreună botezul poetic la una dintre cele mai atent urmărite publicaţii din ţară la vremea aceea. Eram elev al Seminarului Teologic din Buzău şi participam la cenaclul literar patronat de ziarul judeţean amintit. Fapt este că, deşi înregimentat de cealaltă parte a baricadei – ca teolog – factorii de răspundere din conducere ai ziarului nu mi-au pus nici un fel de piedici în a publica. Prin desele apariţii în coloanele ziarului îmi făcusem deja un nume în zonă. Printre colegii de generaţie şi de cenaclu amintesc pe Demetrius Măcăilă (coleg de seminar şi poet, actualmente preot pensionar), Maulina Stoica, Dumitru Ion Dincă, Ion Stanciu, Gheorghe Ene (unul dintre iniţiatorii textualismului de ceva mai târziu, împreună cu Gheorghe Iova şi alţi creatori), Valentina Lupu, Călin Gheţu, Ionel Sandu, Dan Mănăilescu, şi, nu mai puţin, Florin Ciurumelea (elev pe atunci în Râmnicu Sărat, care e supărat de câţiva ani pe mine pentru că nu i-am amintit numele printre cei de mai sus în prefaţa tomului de poezie Aisberg, Editura Doxologia, Iaşi, 2000; deh, se mai întâmplă!…). Poate mai sunt şi alţii pe care i-am uitat și i-am amitit pe cei de vârsta mea.
Debutul din „Preludiu”, amintit mai sus, s-a datorat tânărului absolvent de Filologie bucureşteană, scriitorului şi ziaristului Florentin Popescu – atât de cunoscut şi preţuit astăzi, redactorul-şef al Bucureştiului Literar şi Artistic pe care-l conduce şi editează împreună cu omul de litere şi poetul Coman Şova. El, Florentin Popescu, i-a dus poeziile mele domnului Tudor Opriş (fie-i amintirea binecuvântată!) la Scânteia Tineretului.
Până la apariţia primei cărţi, în 1984 – în Nouă poeţi, Cartea Românescă – am mai „debutat” de două ori în presa literară a ţării. În Familia de la Oradea, 1971, şi în Luceafărul – 1 aprilie 1972. Din păcate, când am ajuns student la Teologia din Bucureşti, în octombrie 1969, nu eram deloc interesat de publicarea unei cărţi şi nu aveam o viziune prea clară asupra destinului meu scriitoricesc. La începutul lui 1970, la 20 de ani, aveam deja un număr suficient de mare de poezii care puteau alcătui o plachetă onorabilă. Scriam o poezie a candorilor şi frământărilor juvenile. O poezie curată, ancorată în miezul întrebărilor existenţiale. În afara puţinelor poezii publicate ici-colo prin ziare şi reviste, pe care le-am păstrat şi le am îndosariate, pe celelalte – nepublicate – le-am pierdut în cea mai mare parte. Vacanţele. Dactilogramele risipite. Inconştienţa şi derutele vârstei. Lipsa unui domiciliu stabil şi mai ales aceea a unui spirit îndrumător, ca să nu mai vorbesc de permanenta şi acuta criză financiară. Apoi şocul pe care l-am suferit la prima întâlnire cu cenzura şi care m-a marcat pentru multă vreme, în decembrie 1969, la ziarul Viaţa Buzăului. Atunci ar fi trebuit să-mi încredinţez versurile unei edituri, căci şansele de debut în volum erau încă intacte, nu intraseră în vigoare şi nu schimbaseră macazul politicii literare Tezele din iulie 1971. Cu puţină empatie şi cu o brumă de tact, un bun redactor de carte ar fi făcut din mine întâi de toate, încă de atunci, o încrâncenată, muncitoare şi răbdătoare conştiinţă auctorială. Dar n-a fost să fie. Când m-am trezit era târziu – mai ales pentru mine, ca teolog. Spre terminarea studiilor teologice, în vara lui 1972, am depus la Editura Cartea Românească un manuscris cu vreo 50 de poezioare, Gest în afara cetăţii, inclus în planul editorial pe 1974 cu titlul schimbat: Gest în cetate, care schimba completamente sensul şi optica demersului meu liric. A rămas acolo, în sertarul editurii, până în 1988 când l-am recuperat. L-am inclus, parţial, în cartea de poezie Aisberg, din 2000. Despre acea perioadă tulbure şi plină de piedici în calea spre tipar am dat amănunte în cărţile mele memorialistico-eseistice Vis cu gardieni (1996), Copacul cu îngeri (2008) şi Cronica deşertului lăuntric (2024).
I.V.: Când și unde ai debutat editorial și câte cărți ai reușit să tipărești în decursul anilor?
N.J.: Primul manuscris (vreo 8o de poezii) l-am depus la Editura Eminescu la începutul anului 1971, fiind recomandat doamnei redactor Elis Buşneag de domnul Mircea Popescu – secretarul revistei Luceafărul, o personalitate generoasă şi enigmatică. Am primit înapoi manuscrisul pe adresa facultăţii (Str. Sf. Ecaterina, nr. 2), pe atunci transformată în Institutul Teologic de Grad Universitar – mai mult ca sigur ceva de inspiraţie sovietică. Mi se dădeau, alăturat, indicaţii despre felul cum trebuia să scriu în conformitate cu directivele de ultimă oră ale partidului comunist. Am păstrat adresa editurii cu indicaţiile de rigoare, dar de poeziile acelea s-a ales praful. Le-am pierdut, pur şi simplu. Dacă nu cumva le-am distrus chiar eu, într-un puseu de lehamite şi revoltă. Mi-a rămas amintirea vagă a câtorva poezioare foarte cuminţi în aparenţă, dar destul de îndrăzneţe în puritatea lor. Nu-mi amintesc decât trei versuri dintr-o poezie intitulată: „Pascal. O zicere: Pe trestie o bate vântul –/ şi trestia se apleacă./ Şi mereu o bate vântul…”. Cu totul şi cu totul neobişnuit a fost faptul că doi dintre profesorii noştri din momentul acela (totodată şi preoţi, bineînţeles), cu rol spiritual pe facultate, m-au chemat într-o seară la secretariatul facultăţii şi, cu scuzele de rigoare, mi-au predat plicul trimis de la Editura Eminescu, pe care-l deschiseseră dintr-o curiozitate rămasă… în coadă de peşte. A fost un moment extrem de penibil pentru toţi trei. Se aşteptaseră să găsească probabil ceva de altă natură în plicul acela, nu versuri. Nu credeam că aşa ceva e posibil la nivel universitar: cenzurarea corespondenţei din interior. Aveam oricum 21 de ani. N-am aflat niciodată motivul pentru care cei doi mi-au oprit şi mi-au deschis plicul.La începutul lui 1972, am trimis la concursul de debut al Editurii Eminescu un alt manuscris – intitulat Gravitaţie, cu numai câteva poezii păstrate din primul. N-am fost printre laureaţi şi uitasem de trimiterea lui. E posibil să fi repetat gestul şi în 1973. Spun asta întrucât cred că ştii şi că n-ai uitat, dragă Ioan Vasiu, că în acel Caiet de Poezie tipărit de Editura Eminescu în 1974, în urma Concursului de debut pe 1973, suntem prezenţi amândoi: eu cu trei poezii, iar domnia ta cu şapte poezii, dintre care, din câte-mi amintesc, ultimele două erau adevărate bijuterii lirice. După cum vezi, vrând-nevrând, destinele noastre scriitoriceşti – aşa mărunte cum au fost ele – s-au întâlnit mai des şi au lăsat urme în documentele lirice ale vremii. Prin 1975, sub pseudonim, am mai trimis un manuscris la concursul de debut al Editurii Eminescu, dar n-a avut nici cel mai mic ecou. În 1978 m-am trezit publicat cu un poem în antologia Catarge a editurii amintite ma sus, selectat din presa literară.
Poeţii generaţiei noastre, cei născuţi în jurul anului 1950, cu puţine excepţii, au plătit un greu tribut măsurilor coercitive şi dirijismului ideologic de inspiraţie comunistă. După cum ştii, ca să mai risipească din avânturile creatoare ale tinerimii române şi să poată ţine sub control evoluţia fenomenului literar, factorii politici de la vârful PCR-ului au dispus introducerea concursurilor de debut în volum în cadrul editurilor. Răul cel mare consta din adaptarea fortuită a creatorului la reţeta impusă de aparatul de propagandă al CC-ului.Trebuia să cânţi cum ţi se cere. Împinşi înainte de ardenţa şi elanul tinereţii, mai mult de nevoie decât de voie, indiscutabil, am încercat să ne adaptăm – nu greşesc dacă spun că din fireasca nevoie de a supravieţui literar! – măsurilor şi cerinţelor aberante, şi i-am dat Cezarului, vorba vine, ce era al Cezarului. O ancorare pe termen lung într-o lirică patriotardă şi partinic-festivistă ar fi fost catastrofală. Am trecut mai departe şi ne-am văzut de treburile noastre. Partea bună a blocării accesului spre tipar a constituit-o îmbunătăţirea textelor scrise – lucrul atent şi răbdător pe fiecare poezie în parte,creşterea nivelului estetic şi dobândirea unei conştiinţe artistice responsabile şi riguroase.
Am debutat editorial cu Viziunea unei mirişti albe– versuri, în Nouă poeţi („la grămadă”), la Cartea Românească, Bucureşti, 1984. De fapt, trebuia să debutez în 1981, individual, în urma concursului de debut (care se introdusese şi la Cartea Românească). Preşedintele juriului, scriitorul Ion Caraion, a cerut azil politic în Elveţia, i s-a aprobat şi a părăsit ţara. Concursul pe care l-a prezidat a fost anulat. Sunt atâtea de povestit!…
Apoi, în ordine, am publicat următoarele cărţi: Lupta din zori – versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988; Vertij versuri, Editura Prier, Drobeta Turnu Severin, 1995;Vis cu gardieni – proză, Editura Prier, Drobeta Turnu , 1996; Imbroglio – versuri, Editura Prier, Drobeta Turnu Severin, 1997; Glorie maidanezului – versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2000; Prezent cu versuri în antologia poeţilor-teologi: Adânc pe adânc – editura Brumar, Timişoara, 2006; Dicţionarul lui Dumnezeu – mini-eseuri şi prozo-poeme (un experiment), Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2008; Copacul cu îngeri – eseuri şi proză, Editura Brumar, Timişoara, 2009; Retorica nigra – versuri, Editura Brumar, Timişoara, 2010; Aisberg – versuri, Editura Doxologia, Iaşi, 2020; Glonte din amonte – versuri, Editura Limes, Floreşti-Cluj Napoca, 2020 şi Cronica deşertului lăuntric – roman memorialistic, Editura Limes, Floreşti-Cluj-Napoca, 2024. În decursul anilor am tipărit, lăsând la o parte antologia Adânc pe adânc, douăsprezece cărţi.
I.V.: Care sunt cei mai importanți critici literari care au scris despre cărțile tale?
N.J.: În general vorbind, eu îi consider importanţi pe toţi cei care au exersat actul criticii de întâmpinare pe marginea cărţilor mele. În partea finală a cărţii de versuri Aisberg am ataşat cam tot ce s-a scris despre mine de-a lungul anilor. Dintre numele criticilor mai importanţi care m-au avut în vedere, îi amintesc pe: Alexandru Condeescu, Romul Munteanu, Laurenţiu Ulici, Cornel Ungureanu, Viorel Gheorghiţă, Valentin F. Mihăescu, Constantin M. Popa, Alexandru Cistelecan (prezentări de copertă), Theodor Damian, Nicolae Coande, Paul Aretzu, Alexandru Spânu, Nicolae Răzvan Stan, Viorica Gligor, Florea Miu, Mihai Firică, Toma Grigorie, Florin Caragiu, Andrei Novac şi alţii.
I.V.: Ai primit multe premii pentru creațiile tale literare și te rog să amintești câteva dintre ele.
N.J.: La nivelul judeţului am primit multe şi mărunte premii. M-aş opri la premiul Opera Omnia acordat, în 2010, de Societatea Scriitorilor Danubieni – Drobeta Turnu Severin. Dintre premiile mai importante amintesc: Premiul pentru poezie al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România – în 2000, pentru Glorie maidanezului; Premiul pentru poezie al aceleiaşi filiale a USR – în 2010, pentru Retorica nigra; Premiul Opera Omnia al Filialei Craiova a USR – în 2020. Cel mai important premiu de până acum – recunoscut ca unul de rezonanţă scriitoricească la nivel naţional, e Premiul Special al Juriului obţinut anul acesta, în iunie, în cadrul Festivalului Cununa de Lauri de la Dion – Leptokarya, Grecia.
I.V.: Pe lângă faptul că ești un scriitor apreciat știu că ai desfășurat și o bogată activitate ca publicist. În care publicații a apărut semnătura ta cel mai des?
N.J.: Înainte de actul eliberator din decembrie 1989, cu chiu cu vai, după cum am amintit mai înainte, abia am reuşit să tipăresc două cărţi. Am avut extrem de rare intervenţii gazetăreşti. La începutul anului 1990, am înfiinţat şi am condus gazeta săptămânală locală Cuvântul de Orşova – care a avut o apariţie de 27 de numere. De-a lungul anilor am condus în calitate de redactor-şef mai multe publicaţii literare mehedinţene: Terra Griphonis, Apollodor şi Caligraf – de Mehedinţi. Cel mai des numele meu a apărut în coloanele ziarului local Gazeta de Orşova, care a apărut săptămânal, până prin 2016, timp de vreo 14 ani. Numele meu a apărut în toate aceste publicaţii sub diverse materiale: poezii, articole, proză, eseuri, critică de întâmpinare, interviuri, diverse. În ultimii 3-4 ani cel mai des mi-am exersat condeiul în principala revistă literară a ţării: România literară.
I.V.: Ce părere ai despre internetul care în ultimii ani a câștigat tot mai mult teren și în țara noastră ? Constituie acesta un pericol pentru presa tipărită?
N.J.: Orice am spune, dincolo de multele – mai mari sau mai măruntele – inconveniente pe care le-a adus în viaţa fiecăruia dintre noi, la nivel personal, şi în cea a umanităţii, la nivel global, punând sub semnul întrebării existenţa pe mai departe a unor bine statuate stări de lucruri şi activităţi umane (tipografia, cartea, biblioteca, modul de desfăşurare de până în prezent al învăţământului etc.), INTERNETUL e un fenomen mundan miraculos. Nu vreau să intru în amănunte. Pentru că, vorba aceea, tot ce zboară se mănâncă, la noi, la români, e posibil orice. Cam la tot pasul, presa tipărită deranjează, nu?! La naţiunile serioase şi care se respectă (Franţa, spre exemplu) lucrurile merg mai departe în paralel cu Internetul: presa tipărită are rolul ei cel binecunoscut, tipografiile şi editurile fac să apară anual sute de mii de titluri de cărţi, bibliotecile funcţionează… Chiar dacă e de speriat ce se zvoneşte şi se doreşte, pe mine tehnica, sub toate aspectele ei, nu mă sperie. Lumea are drumul ei bine bătătorit din veac, dar pâinea şi cuţitul sunt la Dumnezeu.
I.V.: Se mai poate spune astăzi că presa este a patra putere în statul democrat?
N.J.: Eu aşa cred: că în orice stat democrat şi luminat, presa este şi trebuie să rămână a patra putere.
I.V.: Nu ești doar un scriitor și publicist binecunoscut, ci și un preot cu har. Cum ai putut să „împletești” creația literară cu religia?
N.J.: În privinţa „împletirii” în cazul meu, dragă prietene Ioan Vasiu, a creaţiei literare cu credinţa personală şi sacerdoţiul, sunt extrem de multe aspecte existenţiale de discutat, de nuanţat şi de precizat. În sufletul meu, creaţia literară şi credinţa creştină ortodoxă s-au împăcat minunat de când mă ştiu. Nu le-am disociat niciodată, chiar dacă am suferit pentru ele, întrucât, în funcţie de împrejurări, păreau a fi două ireductibile dimensiuni fiinţiale. Ele sunt ipostaze numai în aparenţă individualizate şi contradictorii, iarăşi în funcţie de împrejurări, ale unicului şi dumnezeiescului suflu vital.
Interviu de Ioan Vasiu/ UZPR
