Contaminată de spiritul urmuzian, care a patronat anul 2023 (Demetru Dem. Demetrescu-Buzău fiind considerat precursorul absurdismului și al suprarealismului în literatură), am glisat în 2024 cu gândul la încă un experiment de sinergie a artelor, încolonate pe axa suprarealismului, de data aceasta.
Și cum să n-o fac, dacă ARCUB (Centrul Cultural al Municipiului București) și Hadrian Events au prezentat, în perioada 13 decembrie 2023 – 1 septembrie 2024, pentru prima dată la București, cea mai amplă expoziție cu lucrări autentice ale celebrului artist Salvador Dalí?! Au fost expuse 170 de lucrări… sculpturi, grafică, gravuri, litografii, miniaturi din aur, rubine, diamante, smaralde, safir și sticlă, mobilier suprarealist… semnate de extravagantul geniu, obiecte aparținând renumitului colecționar de artă Beniamino Levi.
Am pătruns și eu în spațiul expoziției „Universul lui Salvador Dalí”, în care am simțit, la fel de pregnantă precum în muzeele din Paris și Bruges, afirmația artistului: „Eu am făcut suprarealismul tangibil!” [Dali & Gala de Herbert Genzmer, traducere apărută în 2003 la Editura Paralela 45].
Mi s-a întărit astfel convingerea că Dalí a surclasat principiile incipiente ale suprarealiștilor, conform cărora, manifestările lor artistice izvorau din exploatarea spontană a imaginației, din nonsensul provocat de somnambulism, de stări de hipnoză ori din experimente cauzate de întâlnirea cu probe lichide generate de alchimiști moderni. Dalí este raționalul care a creat un paradoxal sistem logic de autoanaliză pentru a expune prin operele sale vizuale absurdul. A reușit să redea interacțiunea dintre diversele niveluri ale inconștientului propriu, oferind privitorului senzația că are de-a face cu materializarea unor extaziante fragmente de vis…
Descifrarea semnificației operelor sale devine un captivant joc intelectual de reconstituire a legăturilor de cauzalitate între elementele componente, cu incursiuni motivaționale științifice. Dalí e creator pur, nu uzurpator, arată lumii imperceptibilul în cel mai fascinant mod. Așa cum i-a fost predestinat prin nume (Salvador – Salvatorul), a fost menit să recupereze prin formă și culoare miezul curat al ideii de suprarealism, vehiculate în epocă de către André Breton, prin Manifestele sale din 1924 și 1929. Arta lui Dalí salvează suprarealismul de la percepția simplistă de revoluție împotriva normelor, de negare a legilor consacrate ale artei. „Cred în dizolvarea în viitor a acestor două stări, în aparență atât de contradictorii, care sunt visul şi realitatea, într-un soi de realitate absolută, de suprarealitate, dacă putem spune astfel…”, scria André Breton în Primul Manifest al suprarealismului, publicat în 1924. Tot atunci, se-ntreba retoric: „Visul nu poate fi aplicat și la rezolvarea problemelor fundamentale ale vieții?”.
Poate că însuși André Breton visa un om nou, care, eliberat de realitatea imediată (asociabilă cu domeniul cognitiv din zona de confort a fiecărui individ), să poată comunica liber cu alți semeni (asociabili altor domenii cognitive, din același spectru, din altele complementare ori poate antagonice) prin intermediul visului. Iar acest efort urma să aibă un scop asumat: crearea unei emulații, generatoare de decizii prin care omul nou să-și schimbe chiar propria realitate.
Dacă am face o paralelă cu legile fizicii, canoanele scriiturilor clasice (unitate de loc, timp și acțiune, separabilitatea speciilor și genurilor literare, relația cauză-efect și simetria construcțiilor epice) se apropie de legile fizicii clasice (asociabilă unui nivel macro), iar rezultatele literaturii suprarealiste ne-ar duce cu gândul la elementele științei moderne, în speță ale fizicii cuantice (la nivel micro, fiind pregnante discontinuitatea, indeterminismul, lipsa unei simetrii clasice sau existența unui alt tip de simetrie).
Faptul este constatat de exegeți, care au analizat influența științei moderne în geneza și evoluția suprarealismului în toate formele de artă, dar, cu precădere, în cele vizuale.
Astfel, ni-l putem imagina pe Salvador Dalí în postura acestui tip de om nou sperat de André Breton, artistul fiind un fervent utilizator speculativ al transdiciplinarității. În 1930, Dalí spunea că „fizica trebuie să creeze noua geometrie a gândirii…”. Încă de la începuturile creației sale, a fost atras de spațiul non-euclidian (Persistența memoriei din 1931 este una dintre lucrările emblematice ale suprarealismului). După lansarea bombei atomice, în anii ’40, intră în altă perioadă a operei sale și, cucerit fiind de atomism, începe să picteze în tablourile lui obiecte în suspensie, care se descompun în particule plutind în spațiu. Din teoria lui Einstein, preia și folosește conceptul spațiu-timp, ce acționează asupra corpului masiv, spunându-i cum să se miște și al straniului revers, prin care corpul masiv prinde spațiu-timpul, generându-i curbarea. Intuitiv, Dalí figurează esențialul prin pictarea unor corpuri modificate, aplatizate, curbate… sugerând, prin forma lor, traiectoria în spațiul încremenit în pictură. De asemenea, trebuie amintită atracția lui pentru simetrie, notând aici influența exercitată asupra lui de prințul român Matila Ghyka, prin teoria simetriei pentagonale definite de numărul de aur (conform cap. Din istoria unui concept matematic: Simetria, al volumului Din ce-a fost și niciodată n-o să fie iară…, semnat de prof. univ. Eufrosina Otlăcan, Ed.Tiparg, 2022).
*
Întorcându-mă, însă, la experimentul meu legat de conștientizarea sinergiei artelor, nu mă pot opri să nu reflectez asupra faptului că, printre autorii publicați de Ed. Biscara, pe care o conduc, se regăsesc și unii scriptori în care vibrează declarat influența peste timp a lui Dalí.
Volumul Timpul pisicii al scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu, apărut în mult încercatul an 2020, este o astfel de probă. Romanul înșelător, care descrie geneza unei cărți, pare mai degrabă o colecţie de povestiri în care fantasticul domină în rezolvarea epicului, cele două axe pe care se desfăşoară întreaga construcţie fiind timpul şi arta. Cititorul este părtaș la un joc extrasenzorial cu secvenţe temporale diferite, ajungând să afle cum arta, în toate cele șapte forme ale ei, vine să modeleze suflete ori destine.
Captivantul capitol dedicat de autoare picturii (țesut pe firul spusei lui Aristotel – Omul este zeu sau fiară…) pune în lumină figura unui artist inspirat de personalitatea lui Dalí. Scriitoarea realizează o subtilă metamorfozare suprarealistă a unui pictor care, inițial, când avea statutul de zeu, vindeca într-o clinică din Tel Aviv bolnavi psihic, expunând pe pânză simptomatologia care-i ținea departe de viața normală… Încarcerat pentru o vreme, în urma unui incident asemănător celui provocat de Dalí în 1939 la magazinul de lux Bonwit Teller din New York, pictorul se transformă… devenind o fiară pentru cei care nu-i mai percep corect opera, care acum transcende spre altceva, total neobișnuit, novator. „Trupul, cândva musculos, parcă se lungea, se usca, fruntea i se înălţa ascetizată. Doar ochii pătrunzători şi mustăţile fine, lungi, răsucite acum în sus precum două mici iatagane, îi mai făceau figura distinctă… asemănătoare cu a unei pisici.” Într-un final apoteotic, personajul dispare din celula unde-și ispășea pedeapsa, uimindu-i pe toți. „De pe şevalet îi atenţiona pe căutători schiţa Copil geopolitic privind nașterea Omului Nou, iar în colţul din dreapta, jos, o semnătură greu descifrabilă, îi stârnea: Adieu, mes amis! Dalí, l’anarchist…”
Și Liliana Toma pare să fie o admiratoare a universului lui Dalí. În antologia absurd-suprarealistă Destine clandestine, dedicată de Ed. Biscara Anului Urmuz 2023, prozatoarea construiește în textul Profesorul un cadru descins din Dalí… „Obosit, Profesorul își scoate ochelarii și-i așază peste bloc-notes, se lasă ușor, cu grijă, în fotoliul din piele, dă puțin capul pe spate, apoi privește peretele din fața sa, pe care atârnă o reproducere foarte reușită după Lebedele reflectate în elefanți, a lui Dalí. O vagă impresie de vis, venit din realitatea de lângă el, îl face să tresară scurt. Vede cum, din perete, coboară lent o formă de corp uman, îmbrăcat la fel ca el și de aceeași statură, cu un oval zimțat în loc de față, fără ochi, buze sau nas, țeapăn, sfidător și dureros de alb.” Și astfel se declanșează o dezbatere despre real și ireal, despre absurd, ca încălcare de repere logice, cognoscibile, despre un alt univers, cu alte forme de manifestare și perceptie…
De asemenea, Gheorghe Varganici, autorul prozei Floarea de cristal, selectată pentru antologia Vise destinse a ediției a IV-a a Concursului de proză scurtă POLARIS, destinată suprarealismului, își trimite personajul într-un spațiu în care se regăsește una dintre cunoscutele sculpturi ale geniului legat de acest curent artistic: „Camera se transformă într-un tablou de Dalí. Pereții se întinseră și se curbară, devenind tuneluri organice, care pulsau cu o lumină interioară. Mobila se contorsionă și se metamorfoză în creaturi ciudate, cu forme fluide și culori schimbătoare. Privea cum un fotoliu se transforma într-un melc uriaș, târându-se încet pe podeaua acum acoperită de un lichid strălucitor, ca un ocean de mercur.”
*
Pe 23 ianuarie 1989, Dalí se stingea din viață. La acel moment, cotidianul Vanguardia din Barcelona scria: „A murit geniul care l-a produs pe Salvador Dalí”.
Iată cum, la 100 de ani de la primul Manifest suprarealist, dar și la 120 de ani de la naștere sa, Salvador Dalí palpită, iradiază, inspiră, însuflețește, uimește… e mai viu ca oricând! Pentru Dalí, nimic n-a fost antagonic, viața și moartea, realul și imaginarul, înțelesul și neînțelesul s-au împletit armonios.
Ed. Biscara va continua să incite interesul pentru suprarealism, publicând scrierile unor autori români contemporani, a căror artă evoluează, cu fiecare slovă, spre sacralitatea unui vis…
Sara Mina
