Date biografice: n. 08.04.1911, Răşinari, Sibiu – d. 20.06.1995, Paris. Eseist. Crescut intr-o familie de preoți îşi petrece copilăria în satul natal pe care-l asemăna paradisului pierdut şi de care-şi aminteşte cu nostalgie şi la 75 ani. „Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din ca¬re provin. Aş fi înţeles esenţialul la fel de bine ca şi acum”. La Sibiu, în timpul liceului învaţă limba germană şi îi citeşte în original pe Kant, Schopenhauer şi Nietzsche. Lectura îl ajută să scape de nopţile lungi de insomnie. Încă de la 17 ani când s-a înscris la facultate, i-au apărut insomniile care-l transformau parcă „într-un demon”, iar gândul obsesiv la moarte îl urmărea „chiar şi atunci când mânca”.
Întors la Sibiu, în prima vacanţă de studenţie, pe strada Spinarea Câinelui, „mă plimbam noaptea, eram ca o stafie şi oamenii din acest oraşel credeau că am mintea zdruncinată. Şi atunci mi-am spus: Trebuie să scrii o carte!” Iar şase ani mai târziu, apare „Pe culmile disperării”, prima sa carte, pornind astfel în viaţă, la drum, în „căutarea infinită de sine”. Student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, a fost coleg cu Constantin Noica, avându-i ca profesori, între alţii, pe Nae Ionescu şi Tudor Vianu. În perioada studenţiei, sub influenţa lui Nietzsche şi mai ales a lui Heidegger, înclinaţia naturală spre agnosticism se cristalizează, urmărindu-l toată viaţa. De asemenea, în tot acest timp, a fost influențat în mod deosebit de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. Obţine licenţa cu magnum cum laude.
În tinereţe este influenţat de mişcarea legionară, ca simpatizant, dar niciodată nu a acceptat duritatea fizică promovată de aceasta. După o bursă de trei ani, (1933-1936), în Germania, la Berlin, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi, lucru repudiat ulterior chiar de către el însuşi, cu furie, ca rătăcire nepermisă a tinereţii. Se întoarce în ţară pentru un an, se înscrie la doctorat, cu un singur gând: să obţină o bursă spre Franţa. În 1936, îşi încearcă şi vocaţia de pedagog, astfel că va preda, pentru prima şi ultima dată în viaţa sa, ca profesor de filozofie la Liceul Andrei Şaguna din Braşov. „Timp de un an am predat filozofia într-un liceu. Dar fusesem poreclit aproape «dementul»: într-o zi am fost surprins învăţându-i pe copii că totul este bolnav, până şi principiul identităţii… Când am plecat de la Braşov, directorul liceului s-a îmbătat de bucurie că a scăpat de mine”, povesteşte Emil Cioran, un Nietzsche contemporan trecut pe la şcoala moraliştilor francezi, aşa cum îl descrie Gabriel Liiceanu în „Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran”. Abia în 1937, când are deja trei cărţi publicate în România, primeşte mult râvnita bursă la Sorbona. Doctoratul însă nu îl mai scrie niciodată.
După o scurtă revenire în ţară, îndrăgostit de Franţa pe care o parcurge-n lung şi-n lat pe bicicletă, decide să nu se mai întoarcă în România. Din 1941 a scris numai în limba franceză şi stilul său curat, elaborat, este bine apreciat. Opera sa este caracteristică influenţelor filozofice din anii 1930 şi este străbătută de sensul tragic al sfârşitului civilizaţiei umane, de tragedia epopeelor şi finalitatea existenţei, de comiterea păcatului originar şi îndepărtarea de rădăcini, de pierderea sensului existenţei.
Pe Simone Boué, cea care îi va fi prietenă pe viaţă, fără a se căsători cu ea, o cunoaşte în 1942, la o cantină studenţească. „Singurul lucru cu care mă mândresc este fap¬tul că am înţeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viaţă, să zămisleşti. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este o crimă să trans¬miţi propriile tale defecte progeniturii şi să o obligi să treacă prin ace¬leaşi încercări ca şi tine. Pă¬rinţii sunt nişte asasini”. Simone Boué a adus în viaţa lui Cioran liniştea, fiind persoana care i-a acordat cu modestie maximă, atenţie şi îngrijire, creând iluzia unei vieţi normale. După mai multe cazări prin hoteluri, la vârsta de 49 ani, cei doi reuşesc să se instaleze împreună într-o mansardă pe Rue de l’Odéon 21, la doi paşi de Jardin de Luxembourg. Această locuinţă, pentru care plătesc chirie o sumă modică, este primită de la o admiratoare. Sunt trei camere mici destinate bonelor în arondismentului 6. Sunt vecini cu cerul liber.
În 1945 decide să rămână definitiv în Franţa, stabilindu-se la Paris în Cartierul Latin. Spirit sceptic şi dilematic, „trăirist”, pendulând permanent între Heidegger şi Sartre, Emil Cioran rămâne un mare moralist (cel mai mare de la Voltaire încoace, dixit Jean d’Ormesson) şi un stilist desăvârşit, căci a stăpânit la fel de bine ambele limbi în care a scris, română şi franceză.
Frământările sale îl supuneau în nopţi de clarviziune la lungi plimbări, căutând răspunsuri pe care apoi le transcria atent la nuanţele vieţii. Gândurile sumbre îl conduc spre a glorifica sinuciderea pe care însă nu este în stare să o întreprindă. Pune în discuţie derizoriul vieţii şi nonsensul existenţei, după cum se exprima: „Faptul că eu exist dovedeşte că lumea nu are sens”.
La vârsta de 70 ani găseşte perechea sufletului său, de care se îndrăgosteşte, fiind atras de înclinaţia spirituală a acesteia, de buna comunicare legată între ei. Friedgard avea 35 de ani, era divorţată, avea un fiu şi îşi pregătea doctoratul în filosofie, la Köln. Era sincer motivată de gândirea filozofică a lui Cioran. Într-o scrisoare trimisă din Paris, Cioran consemna: „În fapt, m-aţi vindecat de plictiseală! Vremea care a trecut de la apariţia dvs. a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele dvs. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia dvs, dar nu mă pot consacra liniştii. Mai bine iadul cu dvs. decât bine¬cuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”. Cu timpul se dovedește însă imposibilitatea relaţiei lor, care, totuşi, a durat câţiva ani. După o perioadă, Friedgard recunoștea: „ştiu sigur că felul în care a decurs relaţia noastră l-a întristat profund, pentru că a înţeles că ea, de fapt, e imposibilă”.
În 1987 Cioran renunţă definitiv la scris, fiind răpus de boli care s-au agravat. Ulcerului i s-a adăugat şi boala Alzheimer. O minte genială s-a pierdut în derizoriul bolii. Datorită suferinţelor suportate, conştient, a cerut lui Simone, celei care i-a fost alături totdeauna, să-i curme viaţa. Moare banal în dimineaţa zilei de 20 iunie 1995, în lipsa lui Simone care, după trei zile petrecute alături de el, plecase pentru moment din spital. Moartea învingea raţiunea, iar întrebările care l-au bântuit toată viaţa primeau cele mai crunt răspuns, anularea fiinţei.
Cioran este un spirit total liber, care refuză să aibă responsabilitatea unui sarcini sociale, declarând că niciodată nu va munci nici măcar cinci minute şi nu va scrie niciodată un rând împotriva inimii sale, cu atât mai mult nu se va ocupa de profesorat sau jurnalism, fiind toată viaţa un boem student din România. După retragerea cetăţeniei române de către autorităţile comuniste, rămâne apatrid. „Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nici o clipă de la ideile şi gusturile proprii. [..] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”
Celor care doreau să afle cum se poate ajunge scriitor, Emil Cioran le adresa mesajul: „Trebuie să vă scoateţi din cap toate gândurile legate de carieră, bani şi succes. Un scriitor nu poate trăi decât sărac, fără putinţa de a purta de grijă unei familii”.
Nu a acceptat să i se acorde premii literare (Sainte-Beuve, Combat, Nimier) şi a refuzat remuneraţii de mii de franci. Singurul premiu acceptat de el este cel care i se oferă pentru debutul francez – Premiul Rivarol, în 1950. „Nimic nu seamănă mai mult cu neantul decât gloria la Paris! Nu-mi vine să cred că am râvnit şi eu la asta! Sunt însă lecuit pe veci”.
Cristian Ovidiu Dinică
Foto: Wikipedia
